O criză greacă de clientelism şi corupţie

Peisajul politic al Greciei este impregnat de interese personale, de o cleptocraţie endemică şi de luare de mită, scrie John Sfakianakis, economist-şef la Bancque Saudi Fransi, în ediţia de miercuri (8 iunie 2011) a cotidianului Financial Times.

De la anii lui Andreas Papandreou, economist şi tată al actualului prim-ministru, Giorgios Papandreou, politica Greciei s-a bazat pe expansiunea sectorului public, a patronajului şi a împrumuturilor.

Pe de altă parte, deşi ca economist a falimentat Grecia, ca politician Papandreou a reuşit să-şi transforme partidul în cel mai important jucător politic, cu sprijinul necondiţionat al sindicatelor, care au primit la schimb avantaje.

Rezultatul a fost că a devenit aproape imposibil de inversat un sistem care avea în centrul său sprijinul populist şi drepturile. Datoria publică ca procent din PIB s-a triplat de la 28% în 1980 la 89% în 1990.

Conservatorii au aplicat aceleaşi politici bazate pe interese personale şi pe corupţie, şi prin urmare, aceştia suferă şi ei în prezent de pe urma istoriei lor de mascare a deficitelor şi de perpetuare a unei culturi bazate pe clientelism şi pe un management defectuos.

Rezultatul constă într-o lipsă de lideri cu integritate şi expertiză. Stânga mai largă, comuniştii, şi extrema-dreaptă sunt falimentare intelectual. Perspectivele Greciei de a ieşi din criză cu elita sa politică actuale sunt reduse, în pofida apelurilor internaţionale pentru un consens politic nou. Între timp, mass-media, tradiţional legate de politicieni, nu reuşesc să tragă această elită la răspundere.

Această lipsă de leadership explică parţial suferinţa economică a Greciei. Grecia a devenit un importator net şi şi-a pierdut competitivitatea internaţională. În cei 10 ani care au trecut din 2000, Grecia a înregistrat un deficit comercial de 10% din PIB, iar exporturile au scăzut cu 12%.

De la un exportator net de produse agricole în 1981, Grecia s-a transformat într-un importator de produse alimentare, iar industria s-a redus, ca urmare a competitivităţii scăzute şi a lipsei de direcţie.

Chiar şi turismul a crescut mai puţin decât ar fi trebuit, în timp ce costurile salariale unitare au crescut cu 40% după anul 2000. Aderarea Greciei la zona euro, pentru care guvernul său a luptat mult şi din greu, a dus la creşteri de preţuri nejustificate, în condiţiile în care preţurile pentru consumatori au cresc cu peste 15% peste media din zona euro între 2000 şi 2010.

În acelaşi timp, impozitele mai mari au condus la o producţie mai mică, pe măsură ce micile companii s-a închis în cel mai rapid ritm din istoria modernă. Politica veniturilor, aparent menită să combată frauda fiscală, a eşuat în mare parte.

De asemenea, în loc să fie scăzute cele mai mari pensii, au fost reduse toate pensiile, conducând la nemulţumiri sociale şi crescând inegalitatea dintre venituri.

Dat fiind toate acestea, scrie Sfakianakis, putem fi siguri că datoriile acumulate de către greci nu vor putea fi niciodată plătite în întregime.

Pentru a se întâmpla acest lucru, Grecia ar trebui să înregistreze o creştere economică de 12% pe an în termeni reali, pentru mai mult de trei decenii, în condiţiile în care în intervalul 2001-2008, creşterea economică s-a situat în medie la doar 3,9%.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.