foton

Misterele biofotonicii

În 1970, Fritz-Albert Popp examina benzo[a]pirenul, o hidrocarbură policiclică, cunoscută ca fiind una dintre cele mai letale substanţe cancerigene asupra oamenilor şi o luminase cu lumină ultravioletă.

Popp încerca să determine ce efect ar obţine dacă ar proiecta lumină ultravioletă (UV) asupra acestui compus letal. A descoperit că benzo[a]pirenul avea o proprietate optică impresionantă. El absorbea lumina, apoi o re-emitea cu o frecvenţă complet diferită, aşa cum un agent CIA ar fi interceptat un semnal de comunicaţii de la inamic şi ar fi preluat informaţiile dezordonat. Era o substanţă chimică ce se comporta ca un receptor instabil al unei frecvenţe biologice.

Popp a făcut apoi acelaşi test cu benzo[e]piren, altă hidrocarbură policiclică, care este virtual identică benzo[a]pirenului, cu o minusculă modificare a structurii moleculare. Acea diferenţă minusculă într-unul din inelele compusului era foarte importantă, deoarece făcea ca benzo[e]pirenul să nu mai fie otrăvitor pentru oameni. La această substanţă chimică deosebită, lumina trecea prin substanţă nemodificată.

A efectuat testul pe alte treizeci şi şapte de substanţe chimice, unele cancerigene, altele nu. După un timp, ajunsese să poată prezice care substanţe ar fi putut produce cancer. În fiecare caz, compusul cancerigen prelua lumina ultravioletă, o absorbea şi îi schimba frecvenţa.

Mai era o altă proprietate ciudată a acestor compuşi. Fiecare dintre substanţele cancerigene reacţiona doar la lumina cu o lungime de undă specifică – 380 de nanometri.

Dacă substanţele cancerigene reacţionează numai la această lungime de undă, trebuia să fie o anumită legătură cu fenomenul refacerii cu lumină.O substanţă cancerigenă trebuia să provoace cancerul datorită faptului că bloca permanent lumina şi o recepta instabil, astfel încât refacerea cu lumină să nu mai funcţioneze.

Pentru cercetătorii din domeniul cancerului, acest amănunt era un fel de glumă. Nu credeţi că, dacă ar fi existat „o lumină în corp”, i-au spus ei, cineva, cumva ar fi observat-o până acum?

Doar o singură cercetătoare, fotochimist de la Institutul Madame Marie Curie, care studia activitatea cancerigenă a moleculelor, era convinsă că Popp avea dreptate. Ea l-a invitat să lucreze alături de ea la Paris, însă avea să moară de cancer înainte ca Popp să poată onora invitaţia.

Cercetătorii în domeniul cancerului l-au provocat pe Popp să aducă dovezi şi el era pregătit cu o contra-provocare. Dacă l-ar fi ajutat să construiască echipamentul potrivit, el le-ar demonstra de unde vine lumina.

Nu după mult timp, Popp a fost abordat de un student numit Bernhard Ruth, care i-a cerut să-i fie coordonator la lucrarea sa de doctorat. „Sigur, i-a spus Popp, dacă poţi să arăţi că există lumină în corp”.

Ruth s-a gândit că era o sugestie ridicolă. Fireşte că nu există lumină în corp. „Bine, a spus Popp. Atunci, dovedeşte-mi că nu există lumină în corp şi poţi obţine titlul de doctor”.

A început să lucreze la construirea unui echipament care să demonstreze, odată pentru totdeauna, că nu emana nici o lumină din corp. În următorii doi ani, el a realizat o maşină care semăna cu un detector de raze X de mari dimensiuni (EMI 9558QA), care folosea un multiplicator de fotoni şi putea cuantifica lumina, foton cu foton. Până astăzi, este încă unul dintre cele mai bune echipamente din domeniu. Maşina trebuia să fie deosebit de sensibilă, fiindcă avea să măsoare ceea ce Popp susţinea că ar fi emisii extrem de slabe.

În 1976, cei doi erau pregătiţi pentru primul test. Cultivaseră răsaduri de castraveţi, care erau printre plantele cel mai uşor de cultivat, şi le-au pus în maşină. Multiplicatorul de fotoni identifica fotoni, sau unde luminoase, de o intensitate surprinzător de mare, emise de răsaduri.

Au hotărât ca la următoarea testare – cu cartofi – să crească răsadurile la întuneric, astfel încât să nu poată avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei cartofi emiteau o lumină de intensitate şi mai mare.

Citeste si:  Au fost descoperite bacterii vii, care trăiesc sub gheaţă, fără lumină şi oxigen

În fizica cuantică, coerenţa cuantică înseamnă că particulele subatomice erau capabile să coopereze. Aceste unde sau particule subatomice nu numai că ştiu unele despre altele, ci sunt şi intens interconectate prin benzi de câmpuri electromagnetice comune, astfel încât să poată comunica.

Sunt asemenea unei mulţimi de diapazoane care încep toate să rezoneze. Pe măsură ce undele se sincronizează, ele încep să acţioneze ca un val gigantic şi ca o particulă subatomică gigantică.

Popp fusese martorul manifestării celui mai înalt nivel cuantic (sau coerenţă) posibil într-un sistem viu.De obicei, această coerenţă – numită comprimare Bose-Einstein – este observată numai la substanţe materiale cum ar fi superfluidele sau supraconductorii studiaţi în laborator, la temperaturi foarte joase – la numai câteva grade peste zero absolut – şi nu în mediul fierbinte şi murdar al unei structuri vii.

Popp a început să se gândească la lumina din natură. Lumina, desigur, era prezentă în plante, sursa de energie folosită în cursul fotosintezei. Atunci când mâncăm plante, se gândea el, preluăm fotonii şi îi stocăm.

Atunci când este preluată de corp, energia acestor fotoni se răspândeşte, astfel încât, în cele din urmă, este distribuită pe întregul spectru de frecvenţe electromagnetice, de la cea mai joasă la cea mai înaltă. Această energie devine forţa motrice a tuturor moleculelor din corpul nostru.

Fotonii pornesc procesele corpului asemenea unui conductor care porneşte fiecare instrument individual în cadrul sonor colectiv. La diferite frecvenţe, ei îndeplinesc diferite funcţii.Popp a găsit, prin experimentare, că moleculele din celule ar răspunde la anumite frecvenţe şi că o gamă de vibraţii emise de fotoni induc o diversitate de frecvenţe în celelalte molecule ale corpului.

Undele luminoase răspund şi la întrebarea cum ar putea corpul să facă faţă efectuării unor acte complicate cu diferite părţi ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată. Aceste „emisii biofotonice”, cum începuse să le numească, putea asigura un sistem de comunicare perfect, pentru transferul de informaţii către numeroasele celule din organism.

Dar singura şi cea mai importantă întrebare rămânea fără răspuns: de unde veneau?

Se stie că atunci când se aplică o substanţă chimică numită bromură de ethidium pe eşantioane de ADN, substanţa se comprimă în mijlocul perechii de bază a spiralei duble şi provoacă desfăşurarea sa.Popp a descoperit că, pe măsură ce mărea concentraţia substanţei chimice, ADN-ul se desfăşura mai mult, însă şi intensitatea luminii devenea mai puternică.

De asemenea, Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să trimită o gamă largă de frecvenţe şi că anumite frecvenţe păreau să fie legate de anumite funcţii. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă lumină atunci când este desfăşurat.

Aceste studii şi altele i-au demonstrat lui Popp că unul din cele mai esenţiale depozite de lumină şi surse de emisii biofotonice era ADN-ul.

Unul din cele mai mari mistere ale biologiei este cum luăm noi şi toate celelalte fiinţe vii forme geometrice. Oamenii de ştiinţă moderni aproape că înţeleg cum ajungem să avem ochi albaştri ori să creştem până la o anumită înălţime şi chiar cum se înmulţesc celulele prin diviziune.

Ceea ce este mai puţin lămurit este modul în care aceste celule ştiu exact unde se situează în fiecare etapă a procesului de „edificare”, astfel încât un braţ să devină braţ, şi nu picior, precum şi mecanismul care face ca aceste celule să se organizeze şi să se asambleze într-o structură care seamănă cu o formă umană tridimensională.

Citeste si:  Iulian Chifu: Acordul de coabitare dintre preşedinte şi premier, o formulă win-win în care fiecare câştigă

Concepţia ştiinţifică modernă afirmă că ADN-ul reuşeşte cumva să edifice corpul şi iniţiază toate activităţile sale dinamice doar prin întreruperea şi pornirea selectivă a anumitor segmente, sau gene, ale căror nucleotide, sau instrucţiuni genetice, aleg anumite molecule ARN, care la rândul lor aleg dintr-un amplu alfabet de aminoacizi, „cuvintele” genetice care creează proteine specifice.

Aceste proteine se presupune că sunt capabile atât să construiască trupul, cât şi să pornească ori să întrerupă toate procesele chimice din interiorul celulei, care controlează, în ultimă instanţă, funcţionarea corpului.

Fiecare celulă desfăşoară, în medie, circa 100.000 de reacţii chimice pe secundă – un proces care se repetă simultan la fiecare celulă a organismului. În fiecare secundă, au loc miliarde de reacţii chimice de un fel sau altul. Sincronizarea trebuie să fie extraordinară, pentru că, dacă un singur proces chimic individual din toate miliardele de celule ale corpului se întrerupe brusc, oamenii ar „exploda” în câteva secunde.

Dacă toate aceste procese se datorează unor simple ciocniri chimice între molecule, cum se poate să lucreze oriunde suficient de rapid pentru permite o explicaţie a comportamentelor coerente pe care fiinţele vii le manifestă în fiecare clipă din viaţa lor?

Deocamdată, oamenii de ştiinţă dau din umeri în privinţa modului în care toate aceste procese pot fi împlinite, şi mai ales într-un ritm atât de rapid.

Oopp a demonstrat în experimentele sale că emisiile slabe de lumină erau suficiente pentru orchestrarea corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste comunicaţii aveau loc la nivel cuantic, iar intensităţile mai mari ar fi fost resimţite doar la nivel macrocosmic.

În vremea în care a realizat aparatul său pentru măsurarea emisiilor luminoase, Popp îşi conturase mai mult sau mai puţin o teorie a radiaţiei ADN.

Cu cât cerceta mai mult, cu atât descoperea că toate fiinţele vii – de la cele mai simple plante la oameni, cu toată complexitatea lor sofisticată – emiteau un curent permanent de fotoni, de la câteva unităţi la câteva sute. Numărul fotonilor emişi părea să depindă de poziţia organismului pe scara evoluţiei: cu cât organismul este mai complex, cu atât erau emişi mai puţini fotoni.

El a mai descoperit şi un alt lucru curios. Când erau expuse la lumină, celulele vii preluau lumina şi, după un anumit interval de timp, străluceau intens – procesul fiind numit „luminiscenţă amânată”.Sistemul viu trebuia să menţină un echilibru delicat al luminii.

Popp şi-a continuat experimentele intr-o încăpere atât de întunecată, încât puteau fi detectaţi abia câţiva fotoni pe minut. Era singurul laborator potrivit în care se puteau măsura fotonii emişi de fiinţele umane.

Într-o serie de studii, el a cerut unuia dintre experimentatori – o tânără sănătoasă, în vârstă de 27 de ani – să stea în această încăpere, în fiecare zi, timp de nouă luni, în timp ce el înregistra emisiile de fotoni emise de pe două suprafeţe mici, de pe mâna şi de pe fruntea femeii.

A descoperit, spre surprinderea sa, că emisiile de fotoni urmau anumite tipare stabilite – după ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 şi 270 de zile, în care emisiile erau identice, chiar după un an. Au fost corelate şi emisiile înregistrate la mâna stângă şi la cea dreaptă. Dacă se înregistrase o creştere a emisiei de fotoni la mâna dreaptă, apărea o creştere similară şi la mâna stângă. La nivel subatomic, undele fiecărei mâini erau „pe fază”. În termeni de emisie luminoasă, mâna dreaptă ştia ce face mâna stângă.

Au fost observate similarităţi zilnice (ziua sau noaptea), săptămânale, lunare, ca şi cum corpul ar fi urmat bioritmurile lumii, dar şi propriile sale bioritmuri.

Citeste si:  Cum au supravieţuit 12 bolnavi, ABANDONAŢI ÎNTR-UN SPITAL DESFIINŢAT

Până atunci, Popp studiase doar persoane sănătoase şi observase o coerenţă perfectă la nivel cuantic. Dar ce fel de lumină era prezentă la o persoană bolnavă?

A făcut înregistrări la o serie de pacienţi bolnavi de cancer. În toate cazurile, bolnavii de cancer îşi pierduseră aceste ritmuri periodice naturale, precum şi coerenţa lor. Căile de comunicare internă erau tulburate. De fapt, lumina se stingea.

În cazurile de scleroză multiplă, apărea un fenomen exact opus. Scleroza multiplă era o stare cu prea multă ordine. Persoanele cu această boală preluau prea multă lumină, iar acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-şi îndeplini funcţiile. În stare de stres, ritmul emisiilor de biofotoni creştea – un mecanism de apărare conceput să încerce reechilibrarea pacientului.

Toate aceste fenomene l-au determinat pe Popp să considere emisiile de biofotoni ca o încercare a sistemului viu de a corecta fluctuaţiile Câmpului Punctului Zero.

Fiecărui sistem îi place să aibă un minimum de energie liberă. Într-o lume perfectă, toate undele s-ar anula unele pe altele datorită interferenţei distructive. Totuşi, acest lucru este imposibil în cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste fluctuaţii minuscule ale energiei tulbură în mod constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest compensator pentru stoparea tulburării şi pentru atingerea unui anumit echilibru energetic.

Popp a recunoscut acum că ceea ce experimentase era mai mult decât un leac pentru cancer sau un gestaltbildung (configurare). Era un model care furniza o explicaţie mai bună decât teoria neo-darwinistă curentă privind modul în care evoluează fiinţele pe planetă.

S-ar putea ca acest fenomen să explice şi capacitatea de regenerare a corpului. Numeroase specii de animale au demonstrat capacitatea de regenerare a unei părţi pierdute a corpului.  Acest model ar putea să explice şi fenomenul membrelor fantomă, puternica senzaţie fizică pe care o au persoanele invalide că braţul sau piciorul pierdut este încă prezent.

Multe dintre aceste persoane, care se plâng de cârcei, de dureri sau de mâncărimi foarte reale la membrul lipsă, s-ar putea să aibă o senzaţie fizică adevărată – o umbră a membrului respectiv, aşa cum este ea înregistrată în Câmpul Punctului Zero.

Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăşi cheia sănătăţii şi a bolii. Sănătatea este o stare de comunicare subatomică perfectă, iar boala este o stare în care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi atunci când undele noastre sunt desincronizate.

Popp şi noii săi colegi au continuat studiul emisiilor de fotoni cu numeroase organisme din aceeaşi specie, mai întâi făcând experimente cu un tip de purice de apă numit Daphnia. Ceea ce au descoperit era mai mult decât uimitor.

Testele efectuate cu un fotomultiplicator au arătat că puricii de apă îşi sugeau reciproc emisiile de fotoni. Popp a încercat acelaşi experiment cu peşti de mici dimensiuni şi a observat că aceştia făceau la fel. Conform măsurătorilor făcute cu fotomultiplicatorul, pălăriile de floarea soarelui erau asemenea unor aspiratoare biologice, mişcându-se în direcţia celor mai mulţi fotoni solari, pentru a-i absorbi.

Rezonanţa undelor nu era folosită pur şi simplu pentru a comunica în interiorul corpului, ci şi pentru comunicarea între fiinţele vii. Dacă am putea prelua fotonii altor fiinţe vii, am putea fi capabili să folosim şi informaţiile purtate de acestea pentru a ne corecta propria noastră emisie luminoasă, dacă aceasta o ia razna.

Popp era convins de un singur lucru: teoria sa privind ADN-ul şi emisia de biofotoni era corectă şi această emisie conducea procesele corpului. Nu avea nicio îndoială că biologia era guvernată de procesul cuantic pe care el îl observase.

Articol extras din cartea „Câmpul”, de Lynne McTaggart

587 Cititori

loading...
  • Share on Tumblr

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inline
Inline