Legea 215/2001 – instrumentul perfect pentru transformarea autonomiei locale în tiranie locală

 
Războiul de fiecare zi    
 
Drumul parcurs de cadrul legislativ românesc pînă la maturitate (privită în sens democratic) se arată a fi mai lung şi mai anevoios decît ne-am aşteptat. După aproape 15 ani de cînd legiuitorii ţării se tot chinuie să transpună sintagma de "stat democratic" de pe hîrtie în realitate, ansamblul legislativ românesc ne apare într-o formă schimbată (dacă schimbarea a fost în bine sau în rău, asta rămîne la aprecierea fiecăruia).
 
Cert este că există (cu sau fără voinţa unora dintre noi) în acest sistem le-gislativ care se doreşte a fi unul democratic o serie de carenţe grave ce pot conduce la utilizarea arbitrară a puterii politice, nu în interesul cetăţenilor, ci în avantajul celui aflat într-o funcţie de conducere. Un exemplu relevant în acest sens este Legea administraţiei publice locale (nr. 215/2001) cu modificările ulterioare, lege care, deşi statuează generic o ordine politică bazată pe principiul autonomiei locale şi al descentra-lizării, în realitate, îndepărtează administraţia de cetăţean şi favorizează apariţia abuzului de putere.
 
Înainte de a arăta care sînt punctele slabe ale legii la care ne referim, este necesar să răspundem la următoarea întrebare: care este atitudinea probabilă a majorităţii reprezentanţilor locali faţă de o lege care, întîmplător (?!), se arată mai "îngăduitoare" cu ei? Avem în vedere aici atît aleşii locali – consilieri şi primari, cît şi prefecţii. Răspunsurile posibile pot fi grupate în două categorii.
 
Pe de o parte, se susţine că reprezentantul este o persoană ce urmăreşte realizarea binelui public lăsînd deoparte interesul personal. Pe de altă parte se arată că reprezentanul este preocupat, în primul rînd sau numai de atingerea propriului interes.    
 
Desigur, politicienii pretind şi vor pretinde întotdeauna că sînt deplin dedicaţi rezolvării problemelor cetăţenilor. Nu excludem posibilitatea ca unii dintre ei să creadă astfel. Dacă luăm, însă, în considerare eforturile materiale pe care cineva le face pentru a deveni "reprezentantul" nostru pare firesc ca, ulterior dobîndirii funcţiei, să încerce rentabilizarea investiţiilor făcute.
 
Este ceea ce încearcă, de altfel, fiecare dintre noi în războiul de fiecare zi  pe care îl purtăm în spaţiul economiei concurenţiale.
 
Războiul nu poate fi purtat oricum, ci doar prin respectarea unor reguli care să ofere şanse egale şi care să nu permită discriminări. Avînd în vedere poziţia de autoritate pe care o ocupă reprezentantul, devine evident faptul că atribuţiile sale trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege şi să nu permită acestuia să se folosească de ele pentru a înclina soarta războiului de partea sa.
 
Dacă această condiţie nu e îndeplinită, reprezentanţii noştri, prin intermediul autorităţilor administraţiei publice locale, vor tinde să transforme autonomia locală în tiranie locală. În cele ce urmează, vom identifica acele texte din L.215/2001 ce pot fi folosite în acest sens.
 
De la autonomie locală spre tiranie
 
În Legea administraţiei publice locale ca, de altfel, în orice lege ce ţine de sfera dreptului public, pot fi identificate două tipuri de prevederi. În prima categorie includem acele prevederi ce ţin de ordinea juridică a statului respectiv şi care, în mod necesar, se corelează cu ansamblul legislativ. Un exemplu îl constituie articolul 121 care defineşte patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.
 
Cealaltă categorie este formată din ansamblul prevederilor ce exprimă ordinea politică pe care guvernanţii înţeleg să o instituie. Identificarea celor mai relevante prevederi din această sferă este de natură să ne arate tipul de autonomie locală, gradul de descentralizare cît şi libertatea conferită reprezentanţilor în realizarea intereselor personale.
 
Este necesar să observăm că, în Capitolul I din Legea administraţiei publice locale ce cuprinde dispoziţii generale, regăsim articole ce repre-zintă o traducere destul de fidelă a Cartei europene a autonomiei locale. Din păcate, această traducere nu este însoţită, de-a lungul legii, şi de o translare adecvată spaţiului românesc a generoaselor principii prevăzute de Cartă.
 
Astfel, o serie de prevederi conferă prefectului posibilitatea de a ţine sub control activitatea aleşilor locali. Art.27 al.1 reia textul prevăzut în Constituţie la art.123 al.5 ce conferă prefectului dreptul de a ataca în justiţie actele ilegale emise de instituţiile reprezentative locale – primar, consilii locale, consilii judeţene. Efectul înaintării acţiunii este unul sever: suspendarea de drept a actului atacat.
 
Pentru a înţelege funcţionalitatea prevederii legale menţionate este necesar să nu pierdem din vedere că prefectul este "reprezentantul Guvernului pe plan local" şi că realizează politica acestuia". Este de aşteptat ca, fiind subordonat direct centrului, prefectul să urmărească "armonizarea" strategiilor locale cu cele centrale.
 
De asemenea, prefectul poate urmări realizarea efectelor dispoziţiilor articolului 57 alineatul 1: "Consiliul local poate fi dizolvat dacă a adoptat, într-un interval de cel mult 6 luni, cel puţin 3 hotărîri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărîre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă".
 
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că "dizolvarea consiliului local se face prin hotărîre a Guvernului, la propunerea motivată a prefectului, bazată pe hotărîrile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile". Alineatul 2 apare ca o gravă derogare de la principiul răspunderii politice. În cazul răspunderii politice doar cei ce au dreptul de a vota pentru respectiva instituţie pot fi chemaţi să se pronunţe, prin referendum, cu privire la dizolvare. Argumentul este, în esenţă, acelaşi şi cu privire la primar (conform art.72 al.2 lit.i.).
 
Aparent, autorităţile administraţiei publice locale se pot apăra pe baza alineatului 2 al articolului 27 care le oferă acţiune în justiţie împotriva prefectului ce a atacat "actul administrativ în mod abuziv". Abuzul este, însă, greu de dovedit fiind necesar un atac vădit nefondat. Ori, în condiţiile unui val continuu de legi noi, unele suficient de neclare, nu se poate vorbi de o ordine juridică bine închegată la care să se facă apel pentru probarea cererii abuziv înaintate.
 
La rîndul său, primarul dispune de mijloace de control a funcţionarilor aflaţi în subordine. Astfel, conform art.68 litera u din Legea administraţiei, primarul "numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes local".
 
Coroborînd această dispoziţie cu prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici numărul 188 din 1999 cu modificările ulterioare, avem imaginea unui primar cu o putere cvasi-discreţionară. Considerăm că rolul primarului, în raporturile sale cu funcţionarii, ar trebui să fie unul formal, de semnare a deciziei de numire ori de eliberare din funcţie, în baza unei analize de competenţă şi merit. Doar astfel, funcţionarul poate fi ferit de presiunea politică şi de necesitatea de a-şi crea simpatii politice.
 
Din motive greu de înţeles, aleşii locali, în baza art. 23, beneficiază de "dispoziţiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat", ceea ce înseamnă că sînt asimilaţi acestor persoane doar atunci cînd suferă un prejudiciu nu şi atunci cînd greşesc în exercitarea atribuţiilor lor.
 
Un alt articol ce reţine atenţia este art. 15 din Legea administraţiei care dă dreptul consiliilor locale şi judeţene să participe "la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de interes public local ori judeţean, după caz, în condiţiile legii". Avînd în vedere lipsa unei polarizări a economiei private româneşti, faptul că statul este, în continuare, cel mai mare proprietar, rezultă că tendinţa predominantă este de a face afaceri pe seama statului şi nu cu statul aşa cum o presupune art. 15.
 
În consecinţă, chiar privind latura pozitivă a textului discutat – posibilitatea creşterii bugetului local – pare mai probabilă folosirea societăţilor comerciale astfel înfiinţate în interes personal, decît în interes public (după cum ne arată şi practicile curente). De asemenea, este puţin probabil ca o astfel de societate, cu o conducere compozită, să aibă succes în acerba luptă economică altfel decît prin încălcarea liberei concurenţe. Mai mult, dacă societatea în cauză nu realizează profit, ci are un bilanţ negativ, atunci se va ajunge la o grevare a bugetului local în locul unui surplus.
 
Instaurarea tiraniei locale
 
Aplicarea prevederilor pe care le-am amintit mai sus va fi însă diferită în funcţie de situaţia politică de la nivel local. Distingem două variante posibile. Prima ar fi aceea în care consiliul, primarul şi prefectul ar aparţine aceluiaşi partid politic sau aceleaşi coaliţii. Într-o astfel de situaţie, subordonarea sau, eventual, nesubordonarea faţă de centru este o problemă de disciplină internă a partidului sau coaliţiei respective.
 
O a doua variantă este cea în care coloratura politică a consiliului şi primarului este diferită faţă de cea a prefectului. Practic, aleşii locali stau, încă de la început, cu sabia deasupra capului întrucît pot ajunge relativ repede în situaţia de a-şi pierde calitatea în urma atacării, de către prefect, a actelor emise. Două par a fi soluţiile rezonabile: fie trecerea în tabăra politică a prefectului, fie o diluare a voinţei politice pînă la limita considerată "acceptabilă" de către prefect. Adoptarea primei soluţii conduce la prima variantă discutată, în timp ce a doua soluţie crează un modus vivendi incapabil să germineze valoare pentru comunitatea locală.
 
Şi cetăţeanul?
 
Avînd în vedere cele de mai sus, ne considerăm îndeptăţiţi să afirmăm că, din perspectiva Legii administraţiei, gradul de descentralizare este unul redus. Această centralizare îndepărtează administraţia de cetăţean şi favorizează apariţia abuzului de putere.
 
Pe de altă parte, nu susţinem acordarea imediată a unei autonomii lărgite întrucît, se ştie, libertatea, chiar la nivel instituţional, este o valoare a cărei gestiune solicită diligenţa celor ce beneficiază de ea. Considerăm, însă, că este momentul ca autorităţilor administraţiei publice locale să li se ofere un grad mai mare de autonomie care să le permită să facă politica cetăţeanului şi nu pe cea a guvernanţilor.
 
Articol realizat  de:
asist. univ. drd. Dan Andrei Ilaş
prep.univ.drd. Bogdan Constantin Mihăilescu
(Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.