Luxul de a trăi mai bine

0
 
Filosofia bugetară proiectată pentru anul viitor se bazează, cel puţin declarativ, pe continuarea creşterii economice, dublată de o optimistă speranţă de reducere a evaziunii fiscale. Promisiunile de îngheţare a TVA şi de reducere cu două procente a contribuţiilor sociale sînt însă condiţionate de acoperirea colectării veniturilor bugetare, condiţionare care lasă impresia că proiecţia fiscală poate fi oricînd modificată, din mers, funcţie de prognoza cheltuielilor, dar şi de evenimente neprevăzute, să spunem inundaţii. De exemplu, la o fabrică din Iaşi care nu şi-a mai plătit salaraţii de vreo zece luni, oamenii şi-au cîştigat dreptatea în instanţă, existînd în speţă o hotărîre judecătorească, definitivă şi irevocabilă. Dreptatea lor este însă teoretică sau virtuală, pentru că, li s-a spus, nu li se pot plăti nici restanţele şi nici salariile compensatorii pentru au fost inundaţii!     
 
Dacă unele noi taxe, să le spunem "pe lux", par a avea o anume logică, uşor populistă şi prea puţin liberală, altele sînt însă cel puţin stranii, dacă nu ciudate. Astfel, pare firească impozitarea progresivă a locuinţelor care depăşesc normalitatea (fixată arbitrar la 100 mp), taxarea mai generoasă a autoturismelor de lux, de mare cilindree, a iahturilor, deşi poate mai profitabil s-ar fi dovedit aplicarea legii caracterului (i)licit al averilor şi confiscarea celor acumulate prin rapt. Cel puţin nepotrivită este însă accizarea, ca produse de lux, a gazelor naturale şi a energiei electrice pentru consumul domestic, în condiţiile în care astfel se continuă practica escamotării şi transferului către populaţie a lipsei de eficienţă şi randament a producătorilor, într-un regim de monopol care nu lasă loc de alternativă şi nici de liberă concurenţă. La fel de stranie, inclusiv din perspectivă liberală, este majorarea impozitului pe dividende, de la 5% la 16%, ciudăţenie care, dincolo de continuarea practicii dublei impuneri, face ca în realitate, pentru omul trăitor din afaceri, lucrurile să nu se fi modificat în bine: în 2004 – impozitul pe profit a fost de 25% iar cel pe dividende de 5%, iar în 2006 – impozitul pe profit 16 % iar cel pe dividende 16%.
 
Pentru a deveni însă cu mult mai sănătoşi, în buna tradiţie a Convenţiei de pe vremuri (nu era electronistul Mureşan ministru la Agricultură, iar adjunctul său ungur nu era medic ginecolog?), noul ministru al Sănătăţii, economist fiind, a descoperit că o supraacizare a viicilor ne-ar putea determina să ne lăsăm de tutun şi de băutură. Drept e că atît fumatul, cît şi băutul, sistematice, sînt factori generatori de diverse boli grave, la fel de drept cum e şi faptul că fumătorii şi beţivanii îşi plătesc totuşi, tot degeaba, contribuţiile de sănătate, cot la cot cu abstinenţii. Vorba poetului "or’ trăiesc puţin da’ bine/or’ mai mult da’ bine nu!"
 
În plus, strategii Guvernului ar putea lărgi aria de accizare a viciilor la ansamblul celor zece porunci creştine, suprataxînd preacurvia, invidia, vanitatea, hoţia şi celelalte păcate omeneşti. Necazul este că de vreme ce actualele accize la alcool şi tutun alimentează deja bugetul, care buget la rîndul lui susţine şi ministerul Sănătăţii, o nouă acciză care să curgă direct către sistemul sanitar, miroase uşor a dublă impunere şi are un iz de ilegalitate, fiind un fel de taxă pe taxă. În realitate, o astfel de practică va determina reducerea producţiei oficiale, accizabile, la alcool şi tutun, şi va amplifica producţia la negru şi contrabanda de ţigări, adică pînă la urmă va pierde şi bugetul consolidat şi numitul fond de sănătate al ministerului. Ar mai merge şi o acciză pe stress, o taxă pe sărăcie cronică şi un impozit pe mal- şi sub-nutrire… Extrapolînd, ne putem aştepta ca, în paralel cu alimentarea bugetului, fiecare minstru să-şi inventeze propriile sale taxe şi accize directe, chiar dacă ecuaţia nu este tocmai corectă.
 
Cu ceva vreme în urmă, la Iaşi, un primar celebru ca scriitor de nuvele, diplomat de succes în prezent, a avut proasta inspiraţie de a introduce o taxă pentru iluminatul public, ignorînd faptul că ieşenii oricum plăteau destule taxe pentru bugetul local din care trebuia suportată şi nemulţumitoarea luminare stradală; decizia, atacată în Justiţie de Avocatul Poporului, a fost declarată firesc ilegală şi anulată, deşi cel puţin cîteva luni, ieşenii au avut de plătit în plus pentru ideile iluministe ale respectivului primar.
 
Şi, pentru că tot veni vorba, primarul în cauză declara stupefiant la un moment dat că, deoarece nu are resurse suficiente în buget, nu poate aplica Legea venitului garantat; deşi nu sînt un susţinător al plăţii nemuncii, într-un stat de drept legile se respectă indiferent dacă ne plac sau nu. Altfel, ce ar fi ca nici simplul contribuabil nu şi-ar mai achita obligaţiile către  buget, motivîndu-şi greva fiscală şi nesupunerea civică prin faptul că nu are bani?
Cornel SIMIGHIAN
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.