Satele României europene

0
Cornel SIMIGHIAN
 
Nu e tocmai un mare secret faptul că România are, încă, o dominantă rurală majoritară, prin cei 53% dintre români trăitori pe fabuloasele plaiuri mioritice, acolo unde bântuie nu doar veşnicia, ci şi spiritul. Mai nou, fabulos ca brand. Mai tristă este însă o altă realitate statistică, legată de faptul că, deşi avem încă 40% din populaţie angrenată în activităţi agricole şi conexe, contribuţia agriculturii la definirea Produsului Intern Brut este de doar 12%!
 
Sigur, avem potenţial comparabil cu disponibilităţile agricole ale Poloniei, am putea hrăni, teoretic, cam 60 de milioane de flămânzi, dar o astfel de performanţă ar cam trebui conexată cu un grad de ocupare a forţei de muncă în agricultură de tip american, adică sub 5%! Ceea ce acum pare un scenariu cel puţin aiuristic!
 
Nu ne propunem să abordăm extrem de analitic ori critic agricultura ca suport parazitar şi nici satul românesc ca mediu dependent doar de legea venitului minim garantat şi cârciumile care dau de băut pe credit. Sigur, toţi ştim că, din raţiuni electorale, la ţară nu prea s-au plătit impozite, şi că liberul acces la servicii de sănătate nu este întotdeauna dublat de achitarea obligaţiilor aferente. La fel de sigur este însă şi faptul că românii, în marea lor majoritate, sunt doar la a doua – a treia generaţie de "încălţaţi", chiar dacă ne amintim de neamurile de la ţară mai mult de sărbători, când devine nu doar interesantă, ci chiar utilă o ecologică aprovizionare şi umplere a portbagajului.
 
Noul concept, fatalmente european, al dezvoltării rurale durabile, excede însă cadrul strict al agriculturii, presupunând antrenarea pe orizontală şi verticală a unor servicii de tip industrial, mici ateliere de întreţinere a utilajelor agricole, microîntreprinderi de procesare primară, totul fiind subsumat dezideratului de a reduce decalajele extrem de dizarmonice dintre sat şi oraş. Cam cum este de altfel în Europa civilizată, unde diferenţele, dacă sunt, se reduc la un climat rural mai ecologic şi un confort psihic mai tihnit.
 
Din nefericire, deşi formal suntem în Europa, satele româneşti au acelaşi aer vetust şi pauper, cam ca în preajma răscoalei de la 1907. Şleauri cu gropi, noroi sau praf, şcolile comasate care stau să cadă peste buda din fundul curţii, dispensarul medical rămas haltă pentru navetişti şi sezonieri, Primăria mai mereu cu lacătul pe uşă, căminul cultural transformat în orice altceva, biblioteca pustie, biserica ocupată mai mult cu strânsul decât cu răspândirea Scripturii, poliţistul rămas tot miliţian, pădurarul la fel de vechil, şi multe, multe crâşme…
 
În Iaşi, în cele 97 de comune, încă mai sunt sate fără curent electric, în anul de graţie 2007! Mileniul trei! Oricine poate spune că sunt zone pe glob la fel de prăpădite, prin Burundi sau Patagonia, dar justificarea este evident rizibilă. Desigur, sunt şi sate aşezate gospodăreşte, care încep să aducă a localităţi, cu case noi şi frumoase făcute cu banii celor bejeniţi la muncă prin străinătate, cu mici nuclee economice care mai mişcă ceva, cu primari isteţi care, cu riscul de a fi etichetaţi drept traseişti, fac politică imparţială, ca tot românu', cu ăia care dau fonduri mai multe.
 
La fel cum şi municipiul are zonele lui de mahala şi periferie care arată ca acum câteva sute de ani. Dar satul românesc, autentica vatră a civilizaţiei naţionale, reclamă strategii ample şi complexe de revalorizare, programe despre care uneori se mai vorbeşte, dar care nu prea există în realitate, în raport de indicele de dezvoltare umană. Iar fondul disponibilităţilor de redresare valorică, în principal a calităţii vieţii, este reductibil la suportul economic, la nucleele care produc, care plătesc taxe locale, cu care se pot rezolva multele dureri ale localităţii.
 
Din nefericire, prea mulţi primari nu sunt decât nişte intermediari între nevoile comunei şi ale sătenilor şi ordonatorul judeţean de buget, Consiliul Judeţean, cornul abundenţei la uşa căruia e coadă ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Ceea ce nu e extrem de normal, dacă e să chiar credem că descentralizarea nu este doar o figură de stil.
 
Evident, cine are îndoieli sau crede că altfel se văd lucrurile din Piaţa Unirii, de la Cotroceni ori de la Palatul Victoria, nu are decât să mai coboare şi în glodul României reale, acolo unde bântuie fabulospiritul…
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.