Israelul la 60 de ani: disfuncţionalul stat evreu

0
 
Cel mai bun cadou pe care Israelul şi l-ar putea face de a 60-a aniversare este un nou sistem politic, este de părere "The Economist".
 
Există multe motive pentru care conflictul israeliano-palestinian a rămas greu de soluţionat: probleme legate de teritoriu, de religie, identitate naţională, istorie, trecutul violent, intervenţia puterilor de afară şi lupta ideologică globală. Un factor care se bucură de mai puţină atenţie, dar este deosebit de important este sistemul electoral israelian.
 
Israelul, care împlineşte 60 de ani în luna mai, este o democraţie reprezentativă. Practic, fiecare grup social are propriul partid politic, dacă nu chiar mai multe. Astfel, toate guvernele sunt coaliţii instabile, alcătuite din mai multe partide ce sunt atrase mai curând de stimulente ce sunt legate mai degrabă de carierele politicienilor decât de dorinţa electoratului.
 
Procesul de pace lansat de Israel în toamna trecută alături de preşedintele ANP, Mahmoud Abbas, reprezintă un bun exemplu în acest sens. Scopul este de a-l prezenta pe moderatul Abbas în faţa palestinienilor într-o lumină mai favorabilă decât cea în care este privit organizaţia "Hamas", care respinge pacea cu Israelul şi care a preluat vara trecută controlul asupra Fâşiei Gaza.
 
Metoda folosită constă în negocierea de către Israel a unui acord pentru un viitor stat palestinian cu Abbas, îmbunătăţind în acelaşi timp viaţa palestinienilor în Cisiordania, unde el se află în continuare la conducere. Însă acest plan eşuează, deoarece Israelul nu poate face concesiile care i-ar oferi lui Abbas avansul necesar. Lucrurile nu stau astfel doar pentru că isralienii nu au încredere în palestinieni, în general, şi în capacitatea lui Abbas, în particular. În pofida neîncrederii lor, cei mai mulţi israelieni cred în continuare că un stat palestinian reprezintă cea mai bună şansă a lor pentru o viaţă liniştită.
 
Nu, principalele obstacole sunt politice. Un partid din opoziţia lui Ehud Olmert, Shas, a declarat că va pune beţe în roate negocierilor de pace imediat ce acestea vor face progrese. Un altul, Partidul Muncii, este condus de Ehud Barak, care, în funcţia sa de ministru al apărării se ocupă de multe aspecte ale vieţii palestinienilor din Cisiordania.
 
De el depinde întreprinderea multor acţiuni ce ar spori popularitatea lui Abbas, cum ar fi reducerea numărului patrulelor de control care împânzesc Cisiordania. Însă Barak îşi are propriile ambiţii prim-ministeriale şi se străduieşte să se prezinte pe sine într-o lumină mai favorabilă decât pe Olmert, în eventualitatea alegerilor ce ar putea avea loc în orice moment.
 
Între timp, locuitorii israelienii din Cisiordania au legat atâtea alianţe strânse cu diverse partide, încât au devenit de-a dreptul de neatins, cu toate că reprezintă o mică porţiune din societatea israeliană. Ca rezultat, guvernul este incapabil de a impune propriile legi ale Israelului în Cisiordania.
 
Situaţia politică fără ieşire sau blocarea sistemului politic de către grupuri de interese se adaugă lungii liste de probleme cu care se confruntă Israelul, precum situaţia războiului împotriva Hezbollah din Liban, în anul 2006 şi declinul sistemului educaţional. În alte democraţii, rebeliunea membrilor guvernului este rară şi e un fenomen extrem.
 
În Israel, ea este cât se poate de normală. Astfel, este dificilă luarea unor decizii curajoase şi este scoasă din discuţie luarea în considerare a binelui general şi pe termen lung – aspecte esenţiale pentru procesul de pace.
 
Desigur, nu se poate spune că palestinienii sunt dispuşi şi pregătiţi, aşteptând ca Israelul să semneze un tratat. Din cauza schismei Hamas-Fatah (de care Israelul şi aliaţii săi sunt parţial vinovaţi), nu există nimeni cu autoritate completă, cu care să poată negocia Israelul.
 
Chiar dacă o asemenea persoană ar exista, liderul acela – Abbas, iar înaintea sa, Yasser Arafat – ar putea face prea puţine pentru pace, în parte deoarece lumea politică palestiniană este la fel de tulbure precum cea a Israelului, chiar dacă într-un alt sens. Cu toate acestea, au existat situaţii în care Israelul ar fi putut face mai multe decât a făcut, fără a-şi asuma riscuri. Calculele meschine ale coaliţiei de la conducere au fost cele care l-au oprit.
 
În decursul celor 60 de ani ai săi, Israelul a avut o serie de realizări remarcabile. Însă de dragul securităţii şi bunăstării interne, el are acum nevoie de un sistem care să îi facă pe lideri pasibili de a fi traşi la răspundere în faţa alegătorilor, nu în faţa celorlaltor politicieni.
 
Ce formă ar trebui să ia, este decizia israelienilor. Din nefericire, din moment ce politicienii lor sunt cei care vor stabili şi vor vota acest sistem, este puţin probabil ca el să fie cel optim. Însă aproape orice soluţie ar fi mai bună decât situaţia actuală, opinează "The Economist".
loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.