Isarescu a participat la conferinta Enhancement of Knowledge on Higher Education

0
 
Guvernatorul Bancii Nationale, Mugutr Isarescu a participat la Conferinta Internationala Enhancement of Knowledge on Higher Education and its Dissemination: Imperative for Policy and Practice, de la Cluj, unde a rostit un discurs din care redam extrase. Evolutii recente de pe piata financiara mondiala au ajuns in prim planul atentiei.
 
Pierderile imense, falimentele unor institutii care aveau o cifra de afaceri reprezentând un multiplu al produsului intern brut al tarii noastre, masurile de urgenta fara precedent decise de banci centrale si de guvernul Statelor Unite – tara de unde s-a declansat actuala criza – au pus in lumina fragilitatea unui mecanism si au aratat carentele unui sistem ce parea infailibil.
 
Ce s-a intâmplat, de fapt? Au fost mai intâi instrumentele financiare derivative – un termen pretentios, care descrie pâna la urma credite obisnuite, acordate cu o garantie atasata, care au trasaturi standardizate (dobânzi, maturitate si altele), care permit ca acestea sa fie „impachetate”, „reimpachetate” si vândute de institutia de credit, pentru a obtine lichiditate si a acorda noi credite.
 
Este interesant ca, in procesul impachetarii si reimpachetarii, erau folosite instrumente matematice sofisticate, indeosebi din teoria probabilitatilor, care urmareau sa arate cât este de mic riscul si de mare profitul pe care il asigura aceste instrumente, a spus Isarescu. Nu imi dau seama pâna unde cunoasterea insuficienta, chiar din partea conducatorilor unor mari institutii financiare, a fost de vina, sau daca orbirea a venit din dorinta de profit, din mirajul ca acesta poate fi generat din nimic, fara risc si aproape fara capital.
 
Fapt este ca iluziile s-au transformat in profituri si dividende suculente la inceput, iar calitatea reala a creditelor de unde a pornit bulgarele de zapada s-a deteriorat tot mai mult, pe masura ce sloganul „you have a home, you have a loan” a patruns tot mai adânc in societate, indemnându-i pe tot mai multi sa se imprumute ieftin, pe seama valorii, umflate si ea, a locuintelor, indiferent de capacitatea de a restitui imprumuturile respective.
 
Probabil ca nu s-ar fi ajuns atât de departe daca reglementarea creditului, fie el si cu ipoteca, ar fi fost mai strânsa, daca reglementarile americane ar fi fost mai aproape de standardele de la Basel cu privire la nevoia de capital, daca marile firme de audit si agentiile de rating ar fi examinat cu mai multa atentie acele miraculoase plasamente in instrumente clasificate AAA, dar care aduceau randamente ce nu sunt uzuale la asemenea instrumente sigure, daca nu s-ar fi cascat asa o prapastie intre dreptul managerilor de a incasa bonusuri ametitoare si raspunderea lor, atunci când, peste ani, se dovedeste ca totul a fost un balon de sapun.
 
Pâna la urma, intreaga situatie a fost generata de incalcarea unor principii bine statuate – am putea spune chiar de „suspendarea” bunului simt – sub imperiul setei de profit din nimic. Lectia a fost invatata târziu, pierderile care sunt descoperite acum au dimensiuni astronomice, iar efectele vor fi resimtite mult timp de aici inainte. Mai grav decât pierderea financiara in sine este insa riscul de pierdere a increderii intr-un sistem financiar croit in câteva secole, sistem ce se afla la temelia economiei moderne, a subliniat guvernatorul BNR.
 
Daca ar fi sa raportez la situatia din tara noastra aceste evolutii fara precedent, as spune ca sistemul bancar si de credit din România nu a fost afectat direct. Iar motivul nu este, cum au sustinut unii analisti, ca sistemul nostru este primitiv, ci ca regulile noastre de creditare au fost mai severe, iar cerintele de adecvare a capitalului, esentiale pentru orice institutie de credit – aliniate standardelor de la Basel.
 
Bancile nu si-au indreptat plasamentele catre instrumente derivative sofisticate pentru ca piata interna, in plina expansiune, a oferit alternative cu adevarat profitabile folosind „doar” instrumente de credit clasice. Stiu ca se spune ca economia este un domeniu ce are mai multe asemanari cu artele decât cu stiintele exacte – o forma politicoasa de a spune ca de fapt economia nici n-ar prea fi o stiinta. Cândva circula butada ca, daca era pusa o problema consiliului de 6 experti in economie ai guvernului britanic, acestia ar fi formulat 7 propuneri diferite.
 
Cam in acelasi spirit, presedintele american Harry Truman, exasperat de faptul ca economistii spun mereu „on the one hand” si imediat „on the other hand” (pe de o parte si pe de alta parte), aratând ca orice situatie are mereu mai multe fatete, ar fi exclamat: „give me a one-handed economist!” Cred, totusi, ca lucrurile pot fi privite si intr-o alta lumina. Exista un arsenal deja amplu de postulate recunoscute ca atare de teoria si practica economica si care ar trebui cunoscute si intelese in paturi cât mai largi ale populatiei.
 
Un exemplu este acela ca, prin cresterea ratelor dobânzilor, este stimulata economisirea, iar efectul primordial este de scadere a ratei inflatiei – nu de crestere, cum se afirma frecvent pe la noi cu ceva timp in urma, plecând de la ideea ca dobânzile maresc costurile si, deci, si preturile. Desigur, lucrurile nu sunt intotdeauna simple. Uneori, chiar ne face placere sa credem, de exemplu, ca majorarea valorii apartamentului in care locuim este un motiv suficient pentru a consuma mai mult decât câstigam.
 
Din pacate, asemenea greseli de judecata se platesc uneori deosebit de scump, si nu doar de catre cei care au gresit – asa cum ne-o arata actuala criza financiara internationala. Un rol in formarea culturii economice si financiare ne revine cu siguranta si noua, practicienilor. De multe ori insa, avertismentele pe care le lansam noi sunt tratate drept pledoarii pro domo.
 
Ar fi nevoie ca voci neutre, cum sunt cele ale unor respectabile cadre didactice universitare, sa atraga atentia asupra faptului ca, de exemplu, salariile nu pot creste fara legatura cu productivitatea muncii, iar in caz contrar efectul va fi cel de indatorare externa, la costuri tot mai ridicate, si de inflatie, a apreciat Isarescu.
 
Iata in acest sens un subiect mult prea putin discutat la noi, considerat inca tabu, si anume efectele economice si sociale ale protectiei exagerate a fortei de munca. Cred ca ar fi timpul sa explicam pe-ndelete ca barierele la iesirea de pe piata muncii se transforma aproape instantaneu in bariere la intrare. Cu alte cuvinte, daca impiedicam angajatorul sa disponibilizeze forta de munca devenita excedentara, decizia de a face noi angajari, pentru a fructifica o conjunctura de piata favorabila, se ia cu mult mai mare greutate.
 
Pâna la urma, o conduita nascuta din dorinta legitima de a apara interesele salariatilor are exact efectul opus: limiteaza capacitatea de crestere a productivitatii muncii, a productiei si, in consecinta, si pe cea a salariilor. A venit vremea, cred, sa aratam ca la o rata a somajului ce oscileaza in jurul valorii de 3% – nivel care se afla destul de mult sub cel al somajului natural – este nefiresc sa fim ingrijorati de eventualele disponibilizari din cauze subiective, intrucât angajatorii sunt in permanenta preocupati cum sa isi pastreze oamenii de calitate.
 
Acest subiect nu este niciodata abordat deschis in dezbateri publice. Se vorbeste mult despre salariul minim, despre cosul de consum pentru un trai decent, dar se trece cu discretie totala peste dezbaterea modului cum poate fi promovata cresterea mai rapida a productivitatii muncii, pentru a oferi substanta si sustenabilitate cresterii salariale reale.
 
Un alt teritoriu in care cred ca dezbateri de valoare ar putea fi furnizate de centre academice si, de ce nu, chiar de catre cele studentesti sau ale tinerilor economisti – asa cum sunt si cele organizate de Banca Nationala – ar putea fi cel al analizei unor programe complexe de restructurare adoptate de tari care au inregistrat succese majore in cresterea performantei economice si in ridicarea standardului de viata al locuitorilor.
 
Un foarte bun exemplu in acest sens il poate reprezenta Republica Irlanda. La data intrarii sale in Uniunea Europeana, in 1973, era o tara saraca, la mare distanta de celelalte membre ale Comunitatii Europene de atunci. A urmat o perioada, destul de lunga, cu o strategie nationala bine conturata si acceptata politic pe scara larga. Aceasta a inclus, in primul rând, cheltuieli de invatamânt ridicate, pentru a dezvolta cea mai valoroasa resursa – cea umana.
 
Îmi amintesc exact ca, la vremea respectiva, autoritatile irlandeze erau chestionate in legatura cu riscul ca tinerii formati pe bani irlandezi sa emigreze in masa in Statele Unite. Raspunsul era, invariabil, ca si cei care vor pleca se vor intoarce atunci când conditiile din tara lor vor fi suficient de atragatoare, considera guvernatorul Bancii Centrale.. Un alt ingredient a fost un regim fiscal simplu si clar, cu proceduri cât mai prietenoase si reguli putine, dar aplicabile, precum si o legislatie a muncii supla, care sa dea cât mai putine batai de cap angajatorilor.
 
S-au adaugat cheltuieli serioase de infrastructura – tara beneficiind de generoase resurse comunitare in acest sens. Acest mix coerent de politici a atras tot mai multi investitori. Produsul intern al tarii a crescut tot mai mult, pentru a ajunge azi pe locul al doilea in Europa, dupa Luxemburg. Un succes nu rezulta dintr-o singura masura, ci dintr-un pachet de masuri.
 
Poate am putea analiza in detaliu trasaturile programului de dezvoltare irlandez, nu neaparat pentru a-l prelua ca atare – nici conditiile de azi nu mai sunt cele de acum 35 de ani – ci pentru a vedea exact cum se imbina componentele unui program coerent, cum se obtine consensul politic si social necesar pentru aplicarea unor masuri care nu sunt intotdeauna usor de explicat si de imbratisat, asa cum sunt masurile de liberalizare a pietei muncii, a apreciat Isarescu.
loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.