Ameninţarea şomajului

0

În prezent nu mai traim, cu siguranta, intr-o societate a muncii. Daca cele 35 de ore de munca saptamânala si concediile platite au putut ajunge subiect de scandal in momentul adoptarii lor, putini sunt cei care le-ar mai readuce astazi in discutie.

Mai mult chiar, nimeni nu mai vorbeste acum despre cum sa-si trimita copiii in uzina sau la munca câmpului asa cum se intâmpla de regula cu numai 150 de ani in urma, se arata, intr-un comentariu al cotidianului Le Monde, referitor la munca in societatea franceza.

Într-o anumita masura, am luat act de faptul ca munca umana tinde sa dispara si ca productivitatea salariatilor ocupati este astazi, in Franta, una dintre cele mai ridicate din lume.

Noi nu mai avem nevoie sa muncim tot atât de mult timp ca sa producem tot atâtea bunuri iar in multe cazuri mâna de lucru disponibila nu mai este intr-adevar necesara.

Altfel spus, noi am trecut de la o societate a muncii si a eforturilor la o societate a vacantei si a timpului liber.
Or, sunt surprins sa vad ca, in imaginatia colectiva, munca isi pastreaza un loc preponderent in organizarea raporturilor sociale.

Noi continuam asa cum faceam in anii 1960, sa ne definim prin munca si prin functiile pe care le detinem in interiorul societatii, ca si cum nu ar mai fi nimic in afara de munca.

Ce importanta are ca in rastimp de 150 de ani munca s-a rarefiat, chiar s-a anemiat definitiv, noi refuzam cu incapatânare sa tragem din ea foloase in materie de remunerare si de impartire a bogatiilor.
Noi continuam sa pretindem, in mod mincinos, ca munca singura justifica venitul si pozitia sociala.

Continuam sa sustinem ca muncitorii constituie singura forta pe care sa o opunem capitalului, sau si mai rau, chiar daca am luptat ca sa obtinem o protectie sociala, aceasta se sprijina tot pe o pretinsa lume a muncii care nu mai exista, continua jurnalistul de la Le Monde.

În acceptiunea autorului, o asemenea eroare exista in masura in care oamenii refuzam cu obstinatie sa vedem ca intre lumea muncii si cea a capitalului este pe cale sa-si faca loc o a treia forta, un al treilea stat, care nu este nici al muncii, nici al capitalului.

Acest stat, care reuneste adevarate forte politice si sociale, nu este ascultat totusi de nimeni, in ciuda tresaririlor sale repetate. Tinerii, din care este compus in esenta, nu sunt niciodata luati in considerare. De ce?

În peroada scursa intre inceputul secolului al XX-lea, când se intâmpla adesea sa muncesti de la 15 ani si ziua de azi, când este foarte rar sa muncesti la 20, tinerii nostri si-au pierdut un pic mai mult reperele si nu este cu siguranta o intâmplare ca ei isi exprima in mod repetat revendicarile.

Cândva, poate, exploatati dar integrati din punct de vedere social, astazi ei sunt contestati in privinta personalitatii si a dreptului lor de a fi altceva decât “decor” pentru altii la emisiunile televizate.

Fata de un asemenea dezastru, inchisoarea si locurile pe care ni le promit guvernantii nostri nu vor avea decât un efect redus, daca nu rupem in acelasi timp cu modelul nostru social si cu opozitia pe care o facem de multa vreme intre munca si capital.

Daca nu intelegem, inaintea lui, ca acest al treilea stat, care nu este nimic, aspira sa ajunga ceva.
Ne va fi din ce in ce mai greu sa includem periferiile si vom continua sa batem recorduri in materie de sinucideri, si nu numai in inchisoare.

Nu ne inselam asupra obiectului luptei, nu pe pensionari trebuie sa-i salvam ci pe copiii nostri si locul care li se cuvine in cadrul societatii!
Daca lasam sa ne plece uzinele si, odata cu ele, contributiile sociale, noi nu le vom putea oferi un viitor si in plus vom muri de foame!

Daca vom continua cu aceasta atitudine de ofensa la adresa a ceea ce numim tineretul nostru, inchizându-i usa integrarii sociale, nu vom mai putea numara manifestarile de furie, sau si mai rau, actele de disperare.

Cu orice pret, trebuie sa terminam cu somajul, in special cu somajul tinerilor. Trebuie sa le dam un viitor, un rol si o recunoastere in societate. Sau, in lipsa, un salariu, unul adevarat, posibilitatea de a avea un camin al lor in care sa-si intemeieze, de ce nu, o familie!

Nu este niciun motiv pentru care sa se opuna cu atâta violenta, in Franta, doua lumi a celor “fara lucru”: cea a pensionarilor instariti de o parte si cea a tinerilor saraci si care nu au de lucru, de alta!

Atât unii, cât si ceilalti ar trebui sa aiba aceleasi drepturi la cultura, la transport si la venituri, si la LOCUINTE! “În care sa se nasca si sa traiasca”. Noi nu ne mai aflam intr-o societate a muncii, trebuie sa luam act de aceasta, nu decretând somajul ilegal, ci suprimându-l pur si simplu.

Cei care nu au unde munci vor avea bineinteles nevoie de multi ani ca sa iasa din aceasta stare si nu exista niciun motiv sa-i pedepsim pentru o situatie de care nu ei sunt raspunzatori.

Nu exista niciun motiv sa-i opunem atât de violent pe cei care au drepturi la viata celor care “au datorii” vesnice. Sa suprimam somajul si “sa-i dam fiecaruia dupa nevoile sale”. Pe scurt: sa ne salvam tineretul!, conchide Le Monde.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.