Gaddafi, maestru al manipulării

0

Conducatorul libian sarbatoreste cei 40 de ani la putere intr-o forma de invidiat: necontestat in interiorul Libiei si restabilit in plan international prin agitatia pe care a creat-o in Elvetia si in alte tari.

Martea viitoare, pe 1 septembrie 2009, “Conducatorul revolutiei” libiene va fi in mare sarbatoare, relateaza cotidianul elvetian Le Temps de joi (27 august 2009).

În 1969, pe când era un tânar ofiter de 27 de ani, impreuna cu o mâna de oameni, a maturat regimul lui Idriss I si s-a autoavansat colonel. A fost o actiune fara varsare de sânge.

Urmarea este o alta poveste… Cea denuntata de Human Rights Watch, de suprimare permanenta a opozitiei, prin recurgerea sistematica la detentie si omor, daca era nevoie.

La 67 de ani, decanul sefilor de stat africani nu mai arata deloc ca acum 40 de ani, dar abordeaza cel de-al 41-lea an revigorat: in interior, fara sa trebuiasca sa dea vreo socoteala poporului sau si, in strainatate, intremat de gâlceava politica pe care a declansat-o in Franta sau Italia si, mai recent, in Marea Britanie si Elvetia.

Extravagant in exprimare, ca si in imbracaminte, megaloman, imprevizibil. Cine este cu adevarat colonelul Gaddafi?
“Întreaga sa existenta a fost dominata de o preocupare, spune Francois Burgat, autorul editiei “Que sais-je?” despre Libia.

Aceea de a spala afrontul prezentei coloniale in teritoriile arabe. Admirator al liderului egiptean Gamal Abdel Nasser, a preluat componenta nationalista a conceptiei acestuia.
A considerat mereu statul evreu nelegitim, vazând in el o reminiscenta a stapânirilor coloniale.”

“Obsesia sa a fost mai intâi reunificarea lumii arabe, impartita de colonizare.
A renuntat la aceasta idee in urma esecurilor inregistrate (toate formele de infratiri propuse Egiptului, Siriei sau Tunisiei au fost respinse), dar a imbratisat in anii 1990 conceptul si mai ambitios al Uniunii Africane (UA).

“Esecurile nu l-au descurajat niciodata”, adauga Jean-Francois Daguzan de la Fundatia pentru Cercetari Strategice.
Si nici visele sale de marire nu s-au erodat: ales in februarie pentru un an in fruntea Organizatiei Panafricane, s-a proclamat imediat “Regele regilor traditionali din Africa”.

În anii 1980, Libia sprijinea semnificativ terorismul: IRA, ETA, Brigazile Rosii sau Organizatia de Eliberare a Palestinei nu se intorceau cu buzunarele goale de la Tripoli.
Gaddafi apare ca adversarul cel mai nefast pentru Occident, “câinele rau” pe care Ronald Reagan il bombardeaza in 1986.

Dupa 2 ani, un avion al companiei PanAm explodeaza deasupra localitatii scotiene Lockerbie, apoi un altul, francez, se prabuseste in desertul nigerian.
Libia este acuzata de aceste tragedii si Consiliul de Securitate al ONU impune in 1992 sanctiuni, printre care embargoul asupra instalatiilor petroliere.

N-au fost ridicate decât in 2003, când se putea discuta din nou cu colonelul, dupa ce, timp de câtiva ani, Libia se straduia sa reia relatiile cu Occidentul.
“Nu este sigur ca Gaddafi a faurit noua politica, ci cei care se aflau la putere alaturi de el si-au dat seama ca jocul de-a marele perturbator nu era neaparat câstigator.

Irakul a demonstrat din plin acest lucru”, afirma Jean-Francois Daguzan.
Biletul de revenire in concertul Natiunilor are un pret: acordarea de despagubiri pentru victimele de la Lockerbie si abandonarea programului de arme de distrugere in masa.

Libia preda cheile instalatiilor sale nucleare Agentiei Internationale a Energiei Atomice (AIEA).
Mai ajuta si activând retelele sale regionale pentru a obtine eliberarea ostaticilor capturati de islamisti.

Gaddafi continua sa domneasca la el in tara ca un stapân. “Este imposibil de rationalizat sistemul politic libian.
Chiar termenul de “Jamahiriya” (numele oficial al Libiei, instituit prin Constitutia din 1977) are la baza traducerea cuvântului “republica”, cu un joc de cuvinte ce inseamna ca puterea apartine poporului.

Este populismul caracteristic lui Gaddafi”, explica Barah Mihail, cercetator la Institutul de Relatii Internationale si Strategice.
Francois Burgat descrie un sistem de putere “plastic”, in care coexista “in paralel mai multe legitimitati politice (tribala, militara, institutionala), fiecare putând sa o ia la un moment dat inaintea celorlalte”.

“Conducatorul se autocaracterizeaza ca fiind deasupra sistemului, oricare ar fi revolutiile de palat”, continua Barah Mihail. “De ce vreti sa fiu criticat? Eu nu conduc nimic, nu am puteri politice sau administrative.

Poporul gestioneaza afacerile”, declara el postului TV France 2 cu ocazia vizitei controversate la Paris de la sfârsitul lui 2007.
Orbit de ideea grandorii Libiei si de urmele pe care crede ca le va lasa in istorie, Gaddafi nu poate accepta “sa nu fie luat in serios.

Dar Libia nu este Egipt, Algeria sau Arabia Saudita, in care ideile sale traznite sa nu fie apreciate.
Iar Gaddafi nu este nici Nasser, nici Boumediene sau Hassan II”, spune un ziarist specializat in zona Maghreb, adaugând ca ostracizarea il incurajeaza pe seful statului libian sa ameninte si sa produca dezordine.

Ce conteaza normalizarea relatiilor cu Occidentul, el cultiva ambiguitatea, incalcând adeseori promisiunile fata de capitalele occidentale, dar si pe cele nationaliste facute poporului sau.
Ne putem indoi de sanatatea sa mentala, mai ales dupa ce evoca in iulie “dezmembrarea” Elvetiei.

“Are o deosebita mobilitate intelectuala”, spune totusi Jean Ziegler (om politic, sociolog, scriitor elvetian, oficial ONU- nr), invitat la Tripoli la fastuoasa sarbatoare de la 1 septembrie.
“Fiind berber, are un simt ascutit al familiei si al clanului. Componenta afectiva este foarte puternica la el”, adauga el.

Nebun? “Nu, crede Jean-Francois Dagustan. Dar are idei fixe.” Francois Burgat vede la Gaddafi o forma de “autism intelectual”, determinata de convingerea ca este autorul unei gândiri politice originale (“Cartea verde”, evanghelia dupa Gaddafi, publicata in anii 1970, care enunta bazele “celei de-a treia teorii universale” si anunta “instalarea democratiei directe”, viziunea sa foarte personala asupra unui socialism arab) si de lupta permanenta pentru supravietuire.

“S-a mentinut la putere 40 de ani, intr-un mediu ostil (a dejucat multe tentative de asasinat), in conditii evidente de stres.”
Însa, in cadrul recentelor dispute cu tari europene – ultima data cu Elvetia -, “nu personalitatea lui Gaddafi este determinanta, ci propriile noastre slabiciuni. Libia nu s-a schimbat, este de parere Luis Martinez, cercetator la Centrul de Studii si Cercetari Internationale.

Europa a devenit mai cinica decât se intelege din discursurile politice adresate opiniei publice.” Revigorata de boom-ul de petrol si gaz, Libia stie foarte bine sa exploateze aceasta situatie, adauga specialistul.

“Caci a fost o neintelegere asupra schimbarii libiene din 2003. Toti au vrut sa creada intr-o poveste hollywoodiana. Libia n-a facut decât un calcul rational.
Despagubirea familiilor victimelor de la Lockerbie o costa mai putin decât mentinerea embargoului”, afirma el.

Ademenind lumea cu accesul la câmpurile sale petrolifere, alaturându-se luptei antiteroriste, “Gaddafi s-a gândit ca, facând primul pas pentru a reintra in sânul comunitatii internationale, s-ar afla pe pozitii de forta”, este de parere Barah Mihail.
Elvetia trece astazi prin experienta amara a acestei atitudini, incheie cotidianul elvetian Le Temps.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.