Ce se ştie şi ce nu se ştie despre Eugen Ionesco

În 2009 se celebreaza centenarul nasterii dramaturgului Eugen Ionesco. Piesele lui continua sa se joace, dar ce se stie cu adevarat de marele maestru al absurdului?, se intreaba saptamânalul L’Express.

Eugen Ionesco s-a nascut in România, in 1909, din tata român si mama franceza. Dupa copilaria petrecuta in Franta, se intoarce in România pe care o paraseste definitiv in 1938. S-a lansat ca dramaturg in 1950 cu “Cântareata cheala”.
Prezentata la teatrul Noctambules, apoi la Huchette, unde se joaca inca in montarea originala a lui Nicolas Bataille, aceasta “antipiesa” provoaca un scandal enorm. Fara reguli, fara “personaje”, fara fir narativ, fara sens, dar cu jocuri de cuvinte, ironie, repetitii. Cartierul Latin a considerat-o piesa sa de capatâi.

Se mai stie ca este promotorul “teatrului absurd”. Acest concept care contine idei diverse si dezordonate a fost lansat de critica in plina perioada de confuzie fata de acest teatru ciudat, nascut din razboi sau din Holocaust. El inglobeaza in realitate opere la fel de diferite precum cele ale lui Beckett, Adamov, Genet sau Pinter.

El cunoaste consacrarea cu “Rinocerii”, pus in scena la Odeon de si cu Jean-Louis Barrault, si la Royal Court de la Londra de Orson Welles, cu Laurence Olivier. Aceasta criticare a conformismului si a totalitarismului care decurge din piesa i-a fost inspirata de experienta traita in România si de istoria recenta a Europei. I-a fost de asemenea inspirata de atitudinea tatalui sau, un oportunist politic care s-a situat mereu de partea puterii, fie ca era liberala, fascista, nazista sau comunista.

Se stie, de asemenea, ca a fost marginalizat de stânga intelectuala franceza din cauza pozitiilor sale violente anticomuniste si a trecut printr-o lunga perioada de purgatoriu. În strainatate, unde este jucat mult, este considerat, in schimb, drept un autor de rezistenta. Dupa Jean-Luc Lagarce, in 1991, tinerii regizori continua sa revina la el, ca de exemplu Laurent Pelly, cu “Jacques sau supunerea” sau Emmanuel Demarcy-Mota, cu “Rinocerii”.

Ce se stie mai putin este ca s-a intinerit cu trei ani ca sa se lipeasca mai bine de “noua generatie a tinerilor autori”, celebrata in anii 1950. Nu a dezvaluit minciuna decât treizeci de ani mai târziu.
A scris si pentru copii. Solicitat de catre editori new-yorkezi sa ilustreze lucrarea unui scriitor, Etienne Delessert il propune pe Beckett sau Ionesco. Acesta din urma scrie deci patru Povesti pentru copii care au sub trei ani, inspirate de cele pe care le povestea fiicei sale Marie-France.

În aceste povesti se vorbeste de familia Jacqueline, ai carei membri se numesc Jacqueline, repetând un procedeu deja folosit cu Smith in “Cântareata cheala”. Cartea este publicata de editura Gallimard Jeunesse. A fost primul autor in viata care a fost publicat in Pléiade.

Ultima sa lucrare literara este un livret de opera. Intitulata Maximilien Kolbe, nume le preotului polonez care si-a oferit viata in schimbul celei a unui tata de familie de la Auschwitz, in 1941, opera a fost montata in Franta in 1989 pe o partitura de Dominique Probst. “Se poate spune ca sunt gelos pe Maximilien Kolbe?, se intreaba Ionesco. Pentru mine, este singura existenta de invidiat, singura existenta care merita sa fie traita, care justifica la fel de bine si viata si moartea.”
Mai spre sfârsitul vietii, a inceput sa picteze.

Dupa ce a scris atât de mult, Ionesco, deprimat, isi gaseste linistea in realizarea de desene colorate si naive. “M-am saturat de cuvinte, de vorbarie, de scris si de interpretarile actorilor, de regizori… Sa pui negru alaturi de verde, sa opui albul negrului, rosul negrului, este o munca ce m-a pasionat, incântat si m-a facut sa uit de grijile personale si de altele, precum catastrofa universala.”

Loading...

Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.