Lumea videocraţiei

0

Lumea traieste intr-o videocratie totala, sub dominatia deplina si necontrolata a mijloacelor de redare vizuala si sonora. Un premier este inregistrat in dormitorul sau cu un celular, un asasin este surprins in flagrant delict de o camera video, un travestit isi introduce in computer intâlnirile intime, educatoare de gradinita sunt surprinse in flagrant cu un videorecorder, a treia functie in stat este inregistrata cu o camera si un microfon.

Nimeni nu poate scapa de supravegherea continua a recorderelor si camerelor, nici chiar potentatii, cei care odata erau conotati de distanta, invizibilitate si absenta, comenteaza ziarul italian La Stampa, intr-un editorial din editia de vineri, 4 decembrie 2009. Puterea ca distanta s-a dizolvat in proximitatea absoluta a vizibilului si a expunerii.

Totul a inceput la jumatatea anilor ’60, atunci când raspândirea aparatelor de fotografiat si a casetofoanelor a cufundat societatile occidentale intr-un vârtej de imagini si rezonante. Atunci, camere foto de mici dimensiuni, casetofoane portabile si camere cinematografice au inceput sa inregistreze viata privata a multor persoane.

Asa cum a notat istoricul si criticul social american Christopher Lasch, insasi cultura narcisismului s-a bazat pe procedura inregistrarii, deoarece nu numai ca instrumentele vizuale si sonore aflate la dispozitia marelui public transcriu experienta, dar au alterat calitatea insasi a acesteia, “conferind unei mari parti a vietii moderne aparenta unei imense camere a ecoului, a unei sali a oglinzilor”.

De cel putin 50 de ani toti oamenii sunt prinsi in cadru, ei stiu acest lucru si de aceea privesc in obiectivul camerei surâzând. Obiectivele artificiale ale aparatelor foto, telecamerelor, celularelor nu ii mai iau pe nepregatite. Surâsul este intotdeauna intiparit pe chip si toti cunosc aproape cu certitudine unghiul care le pune in lumina aspectul cel mai avantajos.

Accentuarea elementului vizual a facut sa apara autoexaminarea care, in opinia lui Lasch, produce narcisismul de masa, un eveniment care, in timp ce accentueaza prerogativele indivizilor le dizolva in acelasi timp intr-o serie succesiva de imagini. Datorita video-ului ricorderelor de buzunar viata seamana tot mai mult cu cea a unor simulacre: imaginile noastre ne-au inlocuit, astfel problema devine aceea de a semana cu ele si nu viceversa, de a verifica daca imaginile ne seamana.

Când nu vom mai fi, acele inregistrari vor exista inca, arhivate pentru totdeauna, intr-un gen de limb virtual in care eternitatea va semana tot mai mult cu sfertul de ora de notorietate evocat de Andy Warhol. De altfel, artistul american este adevaratul profet al secolului XXI:

el a demonstrat prin filme care dureaza ore intregi, inregistrând cele mai neinsemnate miscari ale unui om care doarme, sau fatada inexpresiva a unui zgârie-nori din New York, ca fiecare imagine este insignifianta in sine si in acelasi timp are o valoare absoluta.

Este vorba de acea “imanenta a imaginilor” despre care vorbeste Jean Baudrillard referitor la opera ilustratorului din Pittsburgh: inexpresivitate meticuloasa si dorinta de insignifianta, care este insa versiunea contemporana a vechii vointe de putere.

Implacabila democratie a imaginilor in care suntem cufundati face in asa fel ca imaginile video care surprind un delict feroce si cele ale aniversarii copilului nostru sa fie intr-un viitor nu prea indepartat perfect interschimbabile, deoarece nu vor avea nevoie de nicio judecata si de niciun supliment emotional:
imaginile, simulacre ale oamenilor vor fi si atât, dincolo de bine si rau. În lumea imaginilor reproduse la nesfârsit si fara judecata morala este valabil aforismul: “Nimicul este perfect deoarece nu se opune la Nimic”.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.