Secretul viorilor Stradivarius, dezvăluit

0 33

Unul din cele mai mari mistere din istoria muzicii s-a mentinut timp de trei secole. De la moartea, in 1737, la vârsta de 93 de ani, a lui Antonio Stradivari, generatii intregi de lutieri, muzicieni, acusticieni si chimisti au incercat sa patrunda secretul maestrului.

Lemnul, cleiul, asamblarea materialelor, tratarea lor, totul a fost extrem de atent analizat. Un element rezista totusi analizei, acela a carui formula maestrul din Cremona a refuzat mereu sa o dezvaluie, adica lacul, potrivit ziarului Le Monde. Astazi s-a descoperit si aceasta formula.
Dupa 4 ani de cercetari, se cunoaste acum structura exacta a misteriosului lac. O echipa de 15 cercetatori de la sapte laboratoare franceze si germane, coordonata de Jean-Philippe Echard, chimist la laboratorul de cercetare si de restaurare a Muzeului Muzicii, de la Paris, urmeaza sa anunte rezultatul cercetarii. Lucrarea lui Antonio Stradivari tine de legenda.

Chiar in timpul vietii, curtile europene se bateau pentru realizarile sale. Scapat cu viata dintr-o epidemie de ciuma care i-a decimat pe lutierii din nordul Italiei, el ramasese cel mai bun din profesia sa. Harpe, laute, viole, violoncele, contrabasuri si desigur viori: 1.100 de instrumente au iesit pe usa atelierului sau in cei saptezeci de ani de activitate. Azi se mai pastreaza aproximativ 650.

De atunci, vioara Stradivarius s-a impus ca un element de referinta. În salile de concert, virtuosii l-au adoptat aproape in unanimitate. La colectionari, preturile atingeau mai multe milioane de euro. Oamenii de stiinta au incercat sa-i descopere secretul. Se stia ce esenta de arbore a folosit si in ce perioada era taiat copacul. Planurile exacte ale instrumentelor erau cunoscute.

În ceea ce priveste restul, totul se reducea la ipoteze. În 1830, fizicianul Félix Savart obtine de la marele lutier francez Vuillaume dreptul de a dezmembra doua Stradivarius. Fara niciun rezultat. S-a vorbit apoi de tratamentul aplicat lemnului: intarit la frig, dupa unii, tratat cu un parazit, dupa altii, imbunatatit prin inmuierea in laguna venetiana, conform altor pareri s-a copiat perfectiunea si echilibrul desenului sau, care reda instrumentul in forma definitiva. Apoi, s-a cercetat celebrul lac.

“Timp de 250 de ani, s-au imaginat o multime de lucruri, a afirmat Jean-Philippe Echard. În ceea ce priveste sonoritatea, culoarea. S-a spus ca Stradivari adauga liantul ambra fosila de propolis, aceasta guma rosiatica pe care albinele o culeg de pe muguri, sau chiar cochilii de crustacee.” De la al doilea razboi mondial pâna in prezent, s-au publicat 15 articole stiintifice despre acest subiect.

Raspunsurile continuau totusi sa fie partiale. Esantionul – unul sau doua instrumente – ramânea insuficient. Realizate numai de chimisti, lucrarile nu permiteau stabilirea originalitatii partii analizate.
Echipa de la Muzeul Muzicii a inclus si un lutier, Balthazar Soulier, care analizase deja peste saizeci de viori Stradivarius. Analiza a fost efectuata pe cinci instrumente conservate in colectia Muzeului Muzicii: 4 viori si un cap de viola, realizate in perioada 1692-1724. S-a prelevat de pe fiecare un esantion foarte mic de lac, care a fost apoi supus experientelor.

Mai intâi, particulele au fost puse la microscopul cu ultraviolete. S-a putut astfel stabili ca esantioanele erau compuse din doua straturi, din care al doilea continea graunte de pigmenti. “Dar nu se stia inca din ce erau compuse straturile”, adauga Jean-Philippe Echard. Esantioanele au fost trimise apoi la centrul Saclay (Essonne), pentru a fi analizate la infrarosu in sincrotron. Acest imens accelerator de electroni permite asigurarea unei surse suficient de intense pentru stabilirea cartografiei chimice a unui material.

Acolo s-a descoperit informatia esentiala: maestrul folosea un simplu lac cu ulei. Niciun fel de substraturi tratate cu extrase de piele, de os sau de sturion, cum spuneau unele legende. Maestrul folosea ca baza doar un simplu ulei sicativ, la fel ca si pictorii sau ebenistii. Aceasta concluzie a fost pusa la punct la laboratorul Muzeului de Istorie Naturala, de la Paris. Prin cuplarea a doua tehnici – cromatografia in faza gazoasa si spectrometria de masa – oamenii de stiinta au putut preciza compozitia fiecaruia din cele doua straturi.

În primul, nu s-a gasit decât ulei folosit la pictura, iar in al doilea, un amestec compus din acest ulei si din rasina de pin. Continutul grauntelor de pigment a fost stabilit de Laboratorul de dinamica, interactiuni si reactivitate (Ladir), de la Thiais (CNRS, Paris-VI) si de la Dortmund (Germania). Si acolo a fost vorba de o surpriza!
Genialul Antonio nu inclusese in lac o nuanta de rosu, ci mai multe tipuri de rosu, trecând in cursul vietii de la un colorit pe baza de oxid de fier la un rosu aprins datorat sulfatului de mercur, terminând cu un pigment pe baza de cârmâz.

Cu toate acestea, mitul nu va fi distrus. “Lutierul ramâne fascinat de perfectiunea lucrarii, de metoda extraordinar de bine aplicata”, asigura Balthazar Soulier. Publicul va continua sa fie uimit de pretul astronomic al instrumentelor. Cei mai buni solisti vor continua sa faca o asemenea vioara sa sune miraculos.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.