După 20 de ani, primul revoluţionar ajuns în balconul Operei din Timişoara se destăinuie

1

Primul revoluţionar care a ajuns în balconul Operei din Timişoara şi s-a adresat miilor de protestatari, în decembrie 1989, Ioan Chiş, se destăinuie, pentru prima dată în aceşti ani, vorbind despre ceea ce a fost atunci, despre ceea ce este acum.

Nu se simte reprezentat de actuala conducere a ţării, dar nu protestează. Nu crede că ar mai avea curajul să iasă în stradă încă o dată, deşi – spune el – prezenta stare socială „este prielnică” unei revolte, deoarece „stomacul comandă creierul”.

Pentru curajul său, la împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia timişorenilor, Consiliul Judeţean Timiş l-a recompensat cu o plachetă comemorativă. Ioan Chiş nu a ţinut morţiş de funcţii sau privilegii, îi place să spună că el este strungar şi grădinar, iar la decernarea medaliei comemorative a avut probleme pe drum cu lanţul de la bicicletă. Dar, a ajuns la timp.

Când îl priveşti pe Ioan Chiş, eşti pătruns de un fior: un bărbat foarte puternic, înalt de vreun metru nouăzeci, cu părul lung, şaten-roşcat cărunţit, ce i se împleteşte cu barba lăsată asemeni pustnicilor, îi ascund obrajii rumeni, iar ochii intens albaştri cu priviri senine întregesc portretul revoluţionarului. Nu e de mirare că pe 20 decembrie 1989, atunci când a bătut şi i s-a deschis poarta actorilor Teatrului Naţional spunând că vrea să ajungă în balcon pentru a le vorbi oamenilor, nimeni nu i s-a opus, ci a fost condus înăuntru.

„Este un adevărat labirint să ajungi în balcon. La un moment dat, trebuie să cobori nişte trepte, până spre subsol. Atunci, am simţit transpiraţii reci pe spate şi că genunchii mi se taie. Inima îmi bătea în gât. Eram convins că mă vor executa. Nu am arătat nimic din toată teama omenească în faţa morţii. Dacă era să fie, trebuia să sfârşesc demn. Zilele noastre sunt în mâinile lui Dumnezeu.

La un moment dat, am zărit o lumină. Abia Atunci mi-am dat seama că este un nou început”, spune plin de emoţii acest titan. Era în data de 20 decembrie 1989, după trei zile de coşmar şi altele patru de nemulţumiri mocnite, şoptite de localnici în faţa casei parohiale a pastorului reformat Tokes, care-i duceau mâncare nevestei acestuia, însărcinate.

În seara de 16 decembrie au început primele arestări: camioane ale Armatei, acoperite cu prelate, transportau zeci de tineri care participaseră la primele proteste şi marşul sutelor de oameni din Piaţa Maria spre Catedrală, Complexul Studenţesc, Piaţa Dacia. După-amiaza zilei de 17 decembrie a adus primele survolări pentru supravegherea oraşului, primele focuri de armă şi primii eroi pentru libertate. Luni, 18 decembrie, a fost ziua în care părinţii îşi căutau copiii împuşcaţi prin spitale, au aflat că au intrat răniţi la mână sau picior şi i-au găsit împuşcaţi în cap sau nu i-au mai găsit deloc.

Pe 19 decembrie, au aflat că trupurile neînsufleţite ale tinerilor au fost transportate pentru incinerare la crematoriul Cenuşa. Morţii tineri au unit zecile de mii de timişoreni, care, pe 20 decembrie au declanşat greva generală, au părăsit locurile de muncă şi au pornit, de pe toate platformele industriale, spre Piaţa Operei. Era mânie, ură, disperare. Ştiau că, de acum, numai unitatea îi mai poate salva. Cea mai mică dezbinare le-ar fi adus sfârşitul, iar Timişoara ar fi devenit „teren arabil”, aşa cum plănuise Cabinetul 2.

„Lucram ca strungar la Electrotimiş. Am ieşit cu mii de oameni de pe platforma industrială din Calea Buziaşului. Nu ştiam precis ce fac ceilalţi, nu ne puteam telefona. Se ştia de acasă, din vecini, că revolta timişorenilor e unanimă. Ne-am îndreptat spre Catedrală, în Piaţa Operei. Numai speranţa în dreptatea lui Dumnezeu ne-a unit”, spune Chiş.

Au ajuns în Piaţa Operei. Erau câteva mii. Vorbeau toţi între ei, îl condamnau pe Ceauşescu, cereau răzbunare pentru morţi, îşi cereau morţii, cereau eliberarea arestaţilor. În acel vacarm, Chiş a urcat pe o tanchetă şi s-a autoproclamat „preşedinte al României”, pentru ca lumea să-l asculte. Lumea l-a aplaudat, l-a ovaţionat. Gestul putea să-l coste viaţa, mai ales că Ceauşescu era, încă, şeful statului.

„Mi-am dat seama că din mulţime nu poţi să te adresezi mulţimii. Mi-a căzut privirea pe balconul Operei şi mă gândeam ce bine ar fi dacă aş putea ajunge acolo, să le vorbesc celor adunaţi. Atunci am pornit spre intrarea actorilor. Cel din clădire, directorul Nicoară, un om mult mai mic de statură decât mine, mi-a deschis uşa. El a crezut că vine Dăscălescu. Eu i-am spus că trebuie să ajung la balcon.
Mi-a spus să am grijă, că în clădire sunt valori care nu trebuie să fie distruse. Mă uitam la directorul Nicoară. Se pierduse. După mine au mai intrat Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache. Acela a fost momentul în care Revoluţia a început, în formă organizată.

În balconul Operei am găsit totul pregătit: erau staţii şi microfoane montate pentru că ei, comuniştii, îl aşteptau pe premierul Dăscălescu să vină şi să le ţină un discurs oamenilor despre „derbedeii” care au devastat oraşul, despre „spionii” care bântuie ţara şi despre faptul că Ceauşescu le va mai da o sută-două, nişte cartofi, de-ale gurii, dar să elibereze Piaţa şi să se liniştească”.

Dăscălescu, împuternicit de Elena Ceauşescu, spera ca astfel să risipească mulţimea şi apoi, pe baza filmărilor şi a informaţiilor furnizate de turnători, să înceapă arestările şi epurarea. Când s-a văzut faţă în faţă cu mulţimile, muncitorul de la Electrotimiş, cuprins de emoţii, simţea că lumea are nevoie de cineva care să-i ţină uniţi. A început să le vorbească oamenilor. Prima lui frază a fost „Gata! A explodat mămăliga!”.

Pentru Chiş, atunci a început adevărata Revoluţie din Timişoara: reforme politice, program politic, înfiinţarea Frontului Democratic Român cu Lorin Fortuna preşedinte, Ioan Chiş vicepreşedinte şi Claudiu Iordache secretar. Au fost zile în care Timişoara era asediată, izolată total de restul ţării din punct de vedere informaţional, de telefoane nu te mai puteai folosi pentru că nu mai aveai ton, ci îţi răspundea centralista care te întreba ce număr doreşti şi de ce vrei să vorbeşti cu acel număr.

Doar fostul consul general al Iugoslaviei la Timişoara, Mirko Atanatkovici, reuşea să scoată din ţară casete filmate în Piaţa Operei, prin care Occidentul şi Europa Liberă au putut afla ce se întâmplă la Timişoara.
După Revoluţie, Ioan Chiş nu a fost nici consilier, nici primar, nici parlamentar; a rămas strungar şi şi-a înjghebat o firmă din care a putut trăi. Cele de trebuinţă gospodăriei le are din propria curte: are două sere în care cultivă tot ceea ce se poate, de la legume şi fructe autohtone până la cele exotice.

„Nu mă plâng, nu sunt nemulţumit pentru mine. Eu am o meserie, un rost. Suferinţa mea se referă la aşteptarea pe care cei mai mulţi dintre români o au: sunt liberi, pot fi întreprinzători, să facă ceva pentru ei şi, dacă pot, să participe cu ceva şi la banul public, prin succesul lor. Avem milioane de asistaţi social, ceea ce este inadmisibil. Eu sunt întreprinzător particular. Media pe care eu o plătesc lunar la bugetul de stat este de 3.500 de euro”, spune Chiş. El nu aşteaptă nimic de la stat. Ba da, un singur lucru: să-l lase în pace.

„Statul mai mult mă încurcă pentru că modifică legile de la o zi la alta. Fiecare guvernare vine cu programe şi legi noi, totul este în perpetuă schimbare, nu mai ştii pe ce să te bazezi. Nu este bine. La fel e şi în Justiţie, unde legea nu se aplică, ci se interpretează”, crede revoluţionarul, supărat şi pentru că „magistratul judecă după cum îi dictează conştiinţa, nu după probele de la dosar”. De aceea, crede el, „democraţia din România e cam stupidă”.

Este conştient de faptul că emoţiile sunt prea puternice pentru o viaţă de om. De aceea, crede el, nici nu e bine ca printr-o astfel de experienţă să treci de două ori. „Este pentru prima dată, în 20 de ani, când cineva din presă mă caută şi vrea să vorbească cu mine. Alţii au fost cei care au ocupat ecranele, iar televiziunile i-au acceptat şi au devenit invitaţi permanenţi ai acestora”, a spus Chiş.

Revoluţionarul este mâhnit că, în cei 20 de ani, „ţara s-a dus pe râpă: am vândut potenţialul economic, am vândut apartamentele de stat pe bani de chibrituri, casele naţionalizate pe bani de ţigări şi fabricile pe o sticlă de whisky”, iar azi nu mai avem nimic. „Mă mir că nu am pierit, de unde şi cu ce vom plăti toate aceste datorii? Ce mai vindem? Pe luptătorii Revoluţiei, pentru că ei sunt vinovaţi că au adus libertatea în ţară. În Roma antică aveau circ şi pâine, azi avem numai circ”, încheie, trist, Chiş.

Ne despărţim pe o ninsoare puternică. „Preşedintele” autoproclamat al României, din 20 decembrie 1989, îşi ia bicicleta şi pleacă spre casă. Pare un uriaş coborât din munţi, neadaptat modernismului oraşului, care se retrage în peştera lui. Deşi am fost avertizată, înainte de a vorbi cu el, că este foarte scump la vorbă, nu a fost deloc aşa. Ioan Chiş vorbeşte foarte mult, dacă ştii să-l laşi să vorbească.
Este un om care nu are stavile la vorbă, pentru că este sincer şi nu se teme că vorbind i-ar putea scăpa vreun lucru necugetat. Crezul lui este că e un independent care nu ascultă decât de Dumnezeu.

loading...
Citește și
1 Comentariu
  1. Ioan,Sibiu spune

    Domnule Ioan Chis,primiti tot respectul de la toti cei care in 1989 au sperat,crezut,dorit ca viata sa inceapa in Romania,dupa caderea lui ceausescu si ciracii lui.Tot respectul pentru mortii nostri,pentru toti cei care au suferit,sperat,crezut si vrut.Stiu ce simtiti dupa 20 ani si eram convins ca totul va fi altfel pentru copii si nepotii nostri.Singura mare problema care a ramas este ca desi ceausescu nu mai este,vedem acum cum ciracii lui,ne conduc.Acest pdl este de fapt ultima umbra care trebuie sa ne desparta definitiv de pcr-ul lui ceausu.Daca va uitati la acesti dobitoboci,ii vedeti pe ciracii lui ceausescu.Acestia fac ce faceau primsecretarii de partid,secretarii de partid,comunistii inversunati,cei pentru care cei ce gandesc altfel sunt dusmanii tarii.pdl=pcr si nu unul oricare,ci de desfiintare a celor ce gandesc altfel.Spuneti ca e nevoie de o revolta la care sunteti prea obosit sa mai participati.Pe asta se si bazeaza comunistu-securist basescu.Ca nimeni,niciodata nu-l va zdruncina.Doresc ca primavara sa inceapa la 1 ianuarie,ciracii lui ceausescu trebuie sa plece.Cu respect

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.