Doris Lessing: Tolstoi a fost un „monstru” ca soţ

0

Tolstoi a fost un monstru ca soţ, iar soţia sa, Sofia Tolstoia, a fost întotdeauna o femeie singură. Aceasta este interpretarea pe care o dă laureata Premiului Nobel pentru literatură, Doris Lessing, jurnalului Sofiei Tolstaia, în articolul pe care îl semnează în cotidianul italian Corriere della Sera.

„Este comic să-ţi citeşti propriul jurnal. Câte contradicţii, par o femeie atât de nefericită! Dar există, oare, persoane mai fericite decât mine? Se pot găsi căsătorii mai fericite, mai reuşite decât a mea? Uneori, când sunt singură în cameră, încep să râd de bucurie şi îmi fac semnul Crucii: Doamne fă să dureze mult, mult timp! Şi acum sunt zile în care ne certăm”. Sofia Tolstaia a scris aceste rânduri în 1868, la şase ani de la căsătorie.

Sunt numeroase adnotările din jurnalul ei, care par scrise după o ceartă. Aceste pagini din jurnalul Sofiei sunt o mărturie nu numai a gândurilor ei ci şi a vieţii sociale şi a muncii depuse de Lev Tolstoi, care în acea perioadă a scris romanul Război şi Pace, este de părere Doris Lessing. În acelaşi timp, se poate observa enormul angajament al Sofiei: era o mamă prezentă, chiar dacă dispunea de dădace şi ajutoare. În plus, copia şi recopia opera soţului ei.

„De ce atunci nu sunt deplin fericită? Este poate vina mea? Cunosc toate cauzele durerii pe care o am în suflet. În primul rând mă întristează faptul că copiii mei nu sunt fericiţi aşa cum aş fi dorit; în schimb eu, în esenţă, sunt teribil de singură. Soţul meu nu îmi este prieten. În anumite momente, şi mai ales apropiindu-se de bătrâneţe, a fost pentru mine un amant pătimaş, dar cu el am fost singură toată viaţa.

Nu iese cu mine la plimbare, pentru că îi place să stea singur şi să mediteze la scrierile lui. Nu s-a interesat niciodată de copiii lui: pentru el era un lucru dificil şi îl plictisea. Cu mine nu a călătorit niciodată şi nu a împărtăşit nicio experienţă: le trăise deja anterior şi a fost peste tot”. Sofia aspira la noi perspective, la o creştere intelectuală, la o educaţie artistică, la contacte cu oamenii. „Din nou trebuie să înăbuş totul… fiecare cu destinul său. Al meu a fost acela de a fi secretara unui soţ scriitor”.

La începutul căsătoriei lor, soţii Tolstoi îşi citeau respectivele jurnale, ca parte a proiectului de a păstra între ei o intimitate perfectă, dar ulterior este posibil să fi ţinut două jurnale, unul de citit de către partener iar celălalt privat.
Sofia a avut 13 copii cu Lev. Unii dintre aceştia au murit pe când erau încă foarte mici, precum Vanicika, un băieţel adorat de ambii părinţi. În Război şi Pace, Tolstoi a scris cu durere despre suferinţele părinţilor care ştiu bine cum o maladie neînsemnată le poate lua cu ea pentru totdeauna copiii.

Ca majoritatea soţiilor din acea vreme, Sofia era total dependentă de aparatul ei de reproducere – lipsea un secol până la inventarea pilulei, potrivit laureatei Premiului Nobel. Există în Anna Karenina un episod interesant despre femeile secolului al XIX-lea. Anna, marginalizată de societate din cauza adulterului ei, trăieşte la ţară, unde o vizitează cumnata ei Dolly.

Anna îi vorbeşte despre controlul naşterilor din acea vreme, dar Dolly nu reacţionează la această veste cu bucurie – aşa cum ar fi fost de aşteptat – ci cu dezgust: ideea ca femeile să refuze să facă copii, abdicând de la rolul lor tradiţional, este pur şi simplu inacceptabilă pentru ea. Pe drumul de întoarcere, Dolly aude o ţărancă mulţumind lui Dumnezeu care a salvat-o „luându-i” unul din copii şi lăsând astfel mai multă hrană celorlaţi.

Lui Dolly îi pare rău pentru ţărancă, dar nu este şocată. Episodul pune în lumină opiniile femeilor din acea vreme privind contracepţia, potrivit lui Lessing. Anna, singura care o acceptă, se plasează în afara sferei comportamentelor acceptabile din punct de vedere social, în timp ce Dolly, care încarnează convenţiile sociale, este zguduită la simpla idee, dar nu este impresionată de metoda de control al naşterilor, mai tradiţională, a ţărăncii.

Potrivit informaţiilor din jurnal, căsătoria a intrat în criză şi din cauza relaţiei lui Tolstoi cu propriul său secretar, Vladimir Grigorevici Certkov, care a devenit unul dintre cei mai intimi prieteni şi confidenţi ai săi, precum şi fondatorul „tolstoianismului” – şcoala de gândire a celor care urmau ideile religioase ale scriitorului – şi un alter ego deloc amabil al său.

Tolstoi se afla la cheremul lui Certkov, care o detesta pe Sofia şi nu pierdea nicio ocazie să uneltească împotriva ei. O dată, Tolstoi a afirmat că este mai îndrăgostit de bărbaţi decât de femei. „Sonata Kreutzer” – pe care Sofia, chiar urând-o a trebuit să o copieze – pare să fie în opinia lui Lessing o descriere clasică a homosexualităţii. Nuvela, care povesteşte uciderea unui ipotetic amant de către soţ, a suscitat un scandal enorm.

Apărând cartea în alt eseu, Tolstoi revine la obiceiul său de a descrie femeile reale drept „porumbiţe” pure şi nevinovate. Dar a întâlnit el oare o femeie adevărată?, se întreabă laureata premiului Nobel. Tolstoi era o mare de contradicţii, un ideolog care ţinea predici, care avea întotdeauna dreptate şi totuşi a adoptat diferite poziţii, uneori opuse.

A fost un soţ foarte rău – sexual lipsit de respect – sub diferite aspecte. De exemplu, a insistat ca soţia sa să alăpteze copiii, în pofida faptului că Sofia avea ragade la sân şi suferea din cauza durerii. Ea ar fi dorit să ia o doică. „Adevărul este că marele Tolstoi era un gen de monstru”, este de părere Lessing. Probabil că Sofia Tolstoia şi-a împărţit ultimii săi ani între cei „de dinainte de Certkov” şi cei „de după Certkov”.

Vladimir Certkov a fost un fenomen mai degrabă nou şi probabil că incapacitatea Sofiei de a-l înfrunta s-a datorat în parte dificultăţii de a-l clasifica: era religios? Desigur, se dedica binelui, dar ca un fanatic, pentru a fi sinceri, scrie Lessing. Certkov vroia însă un singur lucru: să-l domine pe Tolstoi şi aici a avut succes. Nu era numai Certkov ci şi toţi admiratorii proveniţi din toate părţile lumii, care se aşteptau să fie primiţi, hrăniţi şi sfătuiţi de Maestru.

Îi alungau pe servitori din paturile lor, dormeau pe culoare, te ciocneai de ei la tot pasul. Sofia nu se simţea bine. S-a spus atunci, ca şi astăzi, că era nebună. Tolstoi ameninţa că o părăseşte, că abandonează familia pentru a sta cu Certkov. Disperată, Sofia s-a aruncat într-un lac, dar a fost salvată. „Am fost cuprinsă de disperare /…/ pare să existe puţină speranţă de a-mi vedea soţul iubit”, a scris ea.

În final, lumea întreagă a asistat la fuga lui Tolstoi din casa sa în izba de lângă calea ferată unde a şi murit. Până în ultima clipă Certkov i-a interzis Sofiei să se ducă lângă soţul ei muribund. Sofia a trăit mulţi ani ca văduva lui Tolstoi, uneori făcând o vizită la mormântul lui, unde îi cerea iertare pentru propriile defecte. Aceste pagini de jurnal sunt mărturia unei vieţi incredibile, cea a unei femei excepţionale, căsătorită cu unul dintre cei mai extraordinari bărbaţi ai epocii sale, în faţa propriilor pasiuni şi dificultăţi.

Cartea este interesantă pentru cum descrie situaţia dură a femeii în trecut şi pentru comparaţia cu actuala situaţie a femeii. „În timp ce o citeam mă simţeam atât de implicată încât m-am trezit visând la Sofia, vorbindu-i la persoana întâi, în disperata încercare de a ajunge până la ea pentru a-i oferi consolare în durerea ei. Sper ca acest memorial al bătăliilor ei să fie de ajutor şi să fie o inspiraţie pentru generaţiile prezente şi viitoare”, scrie în încheiere Doris Lessing.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.