România, un succes ce se lasă aşteptat

0

Întrebării dacă România era pregătită în 2007 să adere la UE sau dacă Bruxellesul era, la rândul său, îndeajuns de pregătit pentru aceasta este dificil să i se dea un răspuns, în condiţiile în care România este un puzzle format din poveri istorice, o prăpastie între oraş şi provincie şi promisiuni pentru viitor, scrie ziarul elveţian Neue Zürcher Zeitung.

La intrarea într-o librărie bucureşteană stătea la loc cu maximă vizibilitate un album foto cu imagini de o frumuseţe seducătoare, reprezentând peisaje virgine, ceruri largi, sate pitoreşti, cu căpiţe de fân fumegând pe pajişti în soarele blând al toamnei sau piscuri înzăpezite ale Carpaţilor, deasupra unor păduri adânci.
Ceea ce pare un tărâm de vis, o invitaţie la drumeţie, reprezintă însă pentru o grupă de cercetători de la Institutul Român pentru Inovaţie şi Proiecte de Dezvoltare mai degrabă un coşmar, o imagine care, deşi pitorească, conturează o ţară rămasă blocată într-o tradiţie arhaic-ţărănească.

De o mie de ani, România încearcă să frângă sistemul său social şi economic predominant rural, spune un raport al institutului, publicat în 2008 şi care indică poverile ţării pe drumul către UE. Pentru dezvoltarea ulterioară există două scenarii posibile.
Ori se rămâne la nivelul cimentării imaginii unui stat de ţărani cu identitate neclară, cu o contribuţie modestă la progresul UE ori se iau în sfârşit în serios obligaţiile şi datoriile care decurg din statutul de membru al UE şi se porneşte pe calea unei formări profesionale durabile şi a responsabilităţii politice şi se pune accentul pe un model societar bazat pe cercetare, înaltă tehnologie şi cultură.

Pentru aceasta este însă nevoie de o schimbare de mentalitate, iar asta rapid, pentru că restul Europei nu va sta să aştepte după România. În România există exemple nu doar pentru persistenţa într-o tradiţie înapoiată rurală ci şi pentru un avânt furtunos către înainte.
Câţi ştiu oare că Bucureştiul a fost primul oraş din lume care a introdus un sistem de iluminat public cu petrol lampant? Însă perioadele prielnice înnoirii sociale, culturale şi tehnologice au fost mai scurte decât epocile de letargie şi stagnare.

Chiar şi geografia şi-a adus contribuţia la ciocnirea dintre diversele moduri de viaţă şi mentalităţi de pe teritoriul peste care se întinde azi statul România. Transilvania, cu imigraţia sa central-europeană de germani şi maghiari, în Evul Mediu, era încă de foarte multă vreme o altă lume comparativ cu principatele din Valahia (Ţara Românească) şi Moldova, cu graniţele lor greu de apărat, deschise către est, marcate de puternice influenţe otomano-orientale şi cu o lungă tradiţie feudalist-conservatoare.

Astfel de contraste reprezintă vechi poveri pe care România de azi încă le trage după sine. Aici se adaugă alte două epoci extrem de problematice ale istoriei recente şi anume stalinismul impus ţării după al doilea război mondial şi mania grandorii şi cultul personalităţii ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, în anii 80 ai secolului trecut.
În cazul României, URSS-ului i-a fost mai uşor decât în cazul Cehoslovaciei puternic industrializate să impună ţării rolul de furnizor de materii prime şi produse agricole primare şi să o transforme în cumpărător de bunuri sovietice de consum de clasa a treia.

De la mijlocul anilor ’60, sub Ceauşescu, România a încercat să scape de această situaţie printr-o distanţare tot mai mare de Moscova. Ceea ce venea ca o anume relaxare a cămăşii de forţă intelectuale a societăţii a avut la început aşa de mult succes încât Occidentul a pus la dispoziţie credite şi transfer tehnologic.
Creşterea exponenţială a poverii datoriilor, care a urmat apoi, ar fi avut însă nevoie de o modernizare a ţării, pentru ca prin exportarea de produse de calitate mai bună să se poată obţine devize.

În schimb, Ceauşescu s-a lăsat cuprins de mania controlului total, după modelul nord-coreean, ceea ce a făcut imposibilă inovaţia şi dezvoltarea. Ca urmare, în faza finală a comunismului, România se găsea în mod paradoxal exact în rolul pe care URSS il atribuise la început. Pentru plata datoriilor erau scoase la vânzare materii prime şi produse industriale în mare parte de calitate inferioară, în timp ce potenţialul (încă la îndemână) era folosit prea puţin.

Acest lucru, spun autorii raportului institutului mai sus amintit, a rămas ca şi tendinţă de bază o problemă şi după schimbările din ’89. Falimentul întreprinderilor industriale şubrede a împins din nou la ţară masele de populaţie ţărănească aduse la oraş de socialism şi care nu s-au dezbărat acolo niciodată de mentalitatea ţărănească. Urmarea a fost că, în România, între 1989 şi 1998 a avut loc o fugă masivă de la oraş şi o întoarcere către agricultura rurală primitivă de subzistenţă, un fenomen unic în Europa de după 1800.

Totodată s-a ajuns la un exod al forţei de muncă specializate din industrie, care a încercat să-şi găsească un trai mai ales în ţări din UE. Aceştia sunt specialiştii care lipsesc acum ţării pentru dezvoltarea propriei economii, chiar dacă ei trimit din afară bani către satele lor de origine, care fără aceşti bani ar avea o existenţă şi mai grea. Piaţa pentru angajaţi specializaţi este redusă, afirma Markus Wirth, director executiv al filialei România a concernului Holcim.

Forţa de muncă este în general bine instruită, unii din românii ‘săi’ de la Holcim fiind chiar căutaţi ca şi specialişti în cadrul concernului. Consultanţii manageriali străini au observat că România a reuşit să creeze o ramură IT puternică şi respectată la nivel internaţional, ceea ce reprezintă un semnal de speranţă pentru forţa de inovaţie şi capacitatea intelectuală.

Principala provocare pentru România este acum aceea de a oferi segmentului de populaţie cu orientare vest-europeană suficiente şanse şi spaţiu de manevră, pentru a menţine specialiştii în ţară şi a reduce prăpastia dintre mentalitatea urbană şi cea rurală. Deşi aderarea la UE a oferit în mod clar impulsuri în această direcţie, acest pas s-a făcut prea repede, este de părere politoloaga Elena Iorga, de la Institutul pentru Politici Publice din Bucureşti.

În perioada negocierilor pentru aderare, România se afla sub permanentă observaţie prin intermediul rapoartelor asupra progreselor, acum însă, după atingerea scopului, se constată o relaxare a eforturilor de atingere a compatibilităţii cu vestul Europei.
În ce priveşte combaterea corupţiei, au fost create ce-i drept unele instituţii, la presiunile UE, spune Iorga în continuare, sunt însă probleme în a le face să funcţioneze cum trebuie. În mod asemănător se reflectă relaţia cu UE şi în opinia publică.

Aceasta este euro-optimistă, însă la o privire mai atentă se observă că nu există un interes real pentru a înţelege funcţionarea UE. De reuşita integrării României şi Bulgariei, a căror aderare la UE a fost pentru unii observatorii mai degrabă un obiectiv politic decât o reflectare a progresului real, depind foarte multe pentru alţi interesaţi de o aderare la clubul de la Bruxelles (de exemplu în Balcanii de Vest).
Un interviu acordat unui ziar begian de fostul comisar pentru extindere Olli Rehn, în care acesta califica aderarea României şi Bulgariei drept prematură, indică faptul că voinţa politică s-ar putea eroda.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.