Berlinala sufletelor moarte şi filmul românesc

0

Berlinala de anul acesta şochează cu filme despre oameni care nu mai au salvare, iar asta nu pentru că neapărat şi-au dorit intenţionat acest lucru ci mai ales pentru că, la un moment dat, au pierdut orice teamă vizavi de prăbuşirea existenţială.

Este şocantă această consecvenţă a autodistrugerii iar tot ce se întâmplă nu are deloc aspect de tragedie grecească ci de ceva cotidian, fie că este vorba de o închisoare corecţională pentru tineri din România sau de mediul alcoolicilor din suburbiile Copenhagăi, scrie ziarul german Neues Deutschland. Înspăimântător este faptul că acest lucru nu mai sperie pe nimeni.

Cineva se prăbuşeşte existenţial însă acest lucru ne interesează tot atât de puţin ca şi lungul şir de oameni fără adăpost care trec pe lângă noi în staţiile de S-Bahn (tren preorăşenesc) din Berlin, vânzând ziare.
În spatele fiecărei nenorociri se ascunde o poveste, însă printre aceste poveşti sunt unele pe care unii nu vor să le audă sau pe care nu le-ar putea suporta. Şi oare cine ar putea spune în ziua de azi că lui nu i se poate întâmpla o astfel de prăbuşire de neoprit.

Asemenea credinţă există poate doar la FDP (liberalii germani, acum la putere, n.red.) şi nici acolo pentru multă vreme. Oare ce cantitate de vină proprie şi a altora se află în spatele fiecărei existenţe mizere şi ce fel de cătuşe sunt acelea care ţin încleştată în abis o astfel de viaţă?
La festivalul filmului est-european de la Cottbus s-au putut vedea deja de ani de zile ce forţă imensă dezvoltă filmul românesc, la fel ca şi aici la Berlin, cu producţia ‘Eu când vreau să fluier, fluier’, de Florian Şerban.

Poate pentru că în România perspectiva europeană a libertăţii s-a lovit de două lucruri, pe de-o parte de euforie iar pe de alta de groaza faţă de noile brutalităţi, cu nimic mai prejos decât cele vechi. Filmul prezintă o închisoare corecţională în care viaţa cotidiană decurge aproape tihnit. Directorul se limitează la managementul de criză, mai ales că tinerii delicvenţi au oricum propriile lor ierarhii. Vremurile noi şi-au făcut apariţia cu lucrători sociali şi practicanţi care împart formulare.

Silviu, un tânăr solid, în vârstă de 18 ani, are privirea plină de reproşuri a unui copil părăsit prea devreme. În câteva zile el urmează să fie eliberat. El primeşte vizita fratelui mai mic, care îi spune că mama a venit din Italia să-l ia de acolo. În film se spune despre mamă că lucra la recepţie, în timp ce în foiletoanele germane se vorbea direct de prostituţie, ceea ce spune câte ceva despre imaginea pe care o au europenii unii despre alţii.

Silviu îşi urăşte mama, pe care o consideră vinovată de viaţa lui distrusă. În acest tânăr liniştit şi cu privire melancolică întreaga energie se concentrează pe un punct: să obţină de la mamă promisiunea că nu-l va lua pe fratele său cu ea şi în acelaşi timp să o invite la o cafea pe tânăra practicantă. O oglindă a noii Românii. Ceea ce vrei să ai trebuie să iei cu forţa. Silviu nu cunoaşte altă realitate.

Ce voinţă puternică şi în acelaşi timp sensibilitate vibrantă. În vremuri de părăsire socială, care se confundă cu libertatea, acest lucru dezvoltă o dinamică autodistructivă. Ceea ce, realizat mai superficial, ar fi putut fi doar un simplu thriller de răpire, se dovedeşte a fi un peisaj sufletesc al României de azi. Dacă vrei ca o fată să te iubească pune-i în gât un ciob de sticlă. Un film puternic despre suflete pierdute.

Aceleaşi subiecte sociale preocupă şi în filmul Submarino de Thomas Vinterberg, o istorie tristă a doi frăţiori, copii ai unei mame alcoolice, din Copenhaga, în care lipsa iubirii şi violenţa ţin de normalitate.
Cei 2 se chinuie să aibă grijă de un nou născut, fratele lor, în locul mamei permanent mahmure. Copilul moare iar cei doi fraţi nu se mai văd o vreme. Între timp, cel mai în vârstă, instructor de culturism şi alcoolic, abia ieşea din închisoare, în timp ce cel mai tânăr are un fiu şi este dependent de droguri.

Totul se repetă deci. Un cerc apăsător al destinului, un film care ne aduce aproape ceea ce preferăm să nu vedem şi anume ce se întâmplă cu cei care nu au nicio şansă.
Al treilea film mult aşteptat al Berlinalei este “Shutter Island”, de Martin Scorsese, povestea şerifului Teddy Daniels, care vine pe o insulă pentru a ancheta la un spital psihiatric de închisoare. Suntem în 1954.

O femeie a dispărut fără urmă din celula ei, însă cazul devine tot mai enigmatic, la fel cum se estompează şi graniţele realităţii. Aici, în punctul culminant al războiului rece, se poate experimenta cât de manipulabil este omul, prin folosirea de către armată a medicamentelor psihotrope, aşa cum bănuieşte Daniels. Adevărul este în film o chestiune de dozaj medicamentos. Scorsese se dovedeşte prin acest film încă o dată drept un vizionar al posibilităţilor încă nevisate ale devenirii noastre umane sau al dezumanizării noastre.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.