Noua strategie militară din Afghanistan reia doctrina „clear, hold, build” aplicată în Irak

0

“Reducerea numărului de victime civile şi reconstrucţia după bătălie” este lecţia irakiană a generalului David Petraeus, dar şi a spectrului de la Fallujah. Importantă nu este bătălia, ci capacitatea de a controla teritoriul, notează cotidianul Corriere della Sera.

În cea mai bună tradiţie a războiului asimetric, talibanii vor evita să se angajeze în ciocniri frontale cu forţa de expediţie condusă de anglo-americani, care a lansat ofensiva cea mai importantă din Afganistan. Comandamentele aliate ştiu foarte bine acest lucur. Din acest motiv au anunţat public de cel puţin două săptămâni iminenţa atacului în provincia Helmand.

O absurditate dacă ar fi intenţionat să elimine un număr cât mai mare de insurgenţi. Dar obiectivul lor vizează mai ales asigurarea populaţiei. Se folosesc metodologii militare pentru a implica civili rezidenţi în bastioanele tradiţionale talibane, în perspectiva proiectului de construire a viitorului Afganistanului. Comandamentele NATO-SUA de la Kabul continuă să repete:
“Avem deja pregătiţi peste 1.500 de experţi şi administratori pentru guvernarea zonelor eliberate de insurgenţă, în jurul regiunii Marja”. Au afirmat acest lucru şi în faţa celor 350 de şefi tribali locali reuniţi în ultimele ore în vederea pregătirii atacului.

Este o filosofie total diferită de cea care a însoţit atacul împotriva talibanilor afgani din octombrie 2001 şi apoi invazia Irakului lui Saddam Hussein, în martie doi ani mai târziu. La vremea aceea, administraţia Bush s-a focalizat pe aspectele belice, fără a lua în considerare aproape deloc cum să se organizeze tranziţia de la război la pace. Astăzi, ideea dominantă este că nu are sens să se declanşeze ostilităţile dacă nu s-a înfruntat mai întâi planificarea postbelică sau gestionarea populaţiilor implicate.

Lecţia a fost învăţată plătind nişte costuri teribile: înfrângerile din Irak, terorismul, masacrele nesfârşite de civili, cei circa 4.000 de soldaţi american ucişi, cei peste 10.000 răniţi grav, cei aproape 1.640 de morţi din coaliţia NATO-ISAF din Afganistan (dintre care cel puţin 1.000 americani), gravele dispute interne apărute în însăşi coaliţia aliată, cu guvernul de la Bagdad şi cu Hamid Karzai.

Dar mai ales sentimentul de descurajare şi frustrare al celei mai mari puteri mondiale care viza înfrângerea terorismului islamic pe planetă după atentatele din 11 septembrie 2001, dar care s-a trezit prinsă în mlaştina unor conflicte fără sfârşit.
În centrul profundei schimbări a strategiilor militare americane stau pentru moment doi oameni-cheie: David Petraeus, generalul lui Bush care a conceput lupta împotriva Al Qaida şi insurgenţei din Irak, astăzi aflat la comanda trupelor SUA pentru Orientul Mijlociu extins, şi Stanley McChrystal, care conduce coaliţia aliată din Afganistan.

Petraeus a fost cel care, în 2007, a dorit creşterea numărului de soldaţi ai SUA în Irak. Stategia sa se baza pe cărţile citite la Academia Militară West Point referitoare la conflictul din Vietnam.
Dar mai ales două episoade din experienţa sa de ofiţer dobândită direct în teatrul irakian, l-au convins de necesitatea de a întoarce foaia. Primul precedent a fost în 2004, în cursul bătăliei de la Fallujah, marele oraş sunit aflat la circa 60 km de Bagdad. Nu este întâmplător faptul că, lansându-şi la 13 februarie trupele spre periferia localităţii Marja, McChrystal s-a grăbit să le dea asigurări reporterilor:

“Aici nimic nu va fi ca la Fallujah. Vom fi foarte atenţi să nu lovim civili”. La vremea aceea polemicile privind folosirea unor bombe cu fosfor, numărul de civili morţi (s-a vorbit de 5.000) şi prelungirea luptelor au marcat unul dintre momentele cele mai grave ale efortului belic american. Comandamentele SUA au vorbit de “cel puţin 1.350 de insurgenţi ucişi”.

Agenţiile neguvernamentale au adăugat că peste 40.000 de locuinţe fuseseră prejudiciate (jumătate din întregul oraş) iar 10.000 rase la sol. Faptul cel mai grav a fost că imediat după încetarea luptelor, între aprilie şi mai, grupuri din fostul partid Baas irakian şi din Al Qaida au reluat controlul asupra centrului, astfel că a fost necesar să se reia bătălia aproape toată luna noiembrie.

Numărul morţilor americani s-a ridicat la peste 100, în condiţiile în care cei din rândul militarilor noii armate irakiene nu au fost niciodată cunoscuţi cu claritate. Al doilea precedent irakian a fost la Tel Afar, o localitate dominată de suniţi şi turcomani, situată la circa 40 km de graniţa cu Siria şi tocmai din acest motiv folosită ca centru logitic al insurgenţilor.

O primă ofensivă masivă a fost lansată de americani în septembrie 2004 şi chiar în mai 2005 a fost necesar să se revină pentru a o ocupa în forţă, după bătălii sângeroase. Cotitura a venit în septembrie 2005, când comanda SUA a organizat operaţiunea “Restoring Rights”, pe baza a trei principii care domină astăzi atacul din Helmand: “clear, hold, build”, care se poate traduce astfel: “elimină insurgenţa, păstrează controlul teritoriului şi construieşte noul viitor al regiunii”.

În martie 2006, Bush a intervenit public pentru a celebra “succesul de la Tel Afar”, drept model al noii strategii americane în Irak. Pe baza acestui precedent şi-a anunţat Petraeus, câteva luni mai târziu, principiile acţiunii sale. “Nu este suficient să lupţi împotriva acestor inamici. Insurgenţa trebuie eradicată din teritoriul ei.

Este necesar ca soldaţii noştri să rămână în teritoriu alături de cei ai armatei locale”, a declarat la vremea aceea Petraeus, la Bagdad, tot aşa cum a afirmat McChrystal la Kabul, în documentul în care îi cerea, în august 2009, lui Obama, undă verde pentru trimiterea a peste 30.000 de soldaţi de întărire a contingentului american din Afganistan.

În 2007, Petraeus folosea întăririle pentru a construi Joint Security Station (JSS), bazele răspândite capilar în inima Irakului şi conduse umăr la umăr de soldaţi irakieni şi americani. Iniţial răspândirea trupelor pe contingente mici dispersate a provocat o creştere a numărului de victime. Între aprilie şi iunie, lista sicrielor revenite acasă înfăşurate în drapelul american a atins vârfuri impresionante.

Dar la sfârşitul verii, strategia a început să funcţioneze, au fost înfiinţate “consilii de redresare”, alcătuite din şefi de trib suniţi dispuşi să lupte împotriva violenţei Al Qaida. Ei au fost cei care au furnizat tineri pentru miliţiile de autoapărare, plătite în dolari de Washington şi gata să colaboreze cu trupele americane.
O formulă similară se doreşte acum în Afganistan. La 2 iulie 2009, 570 de puşcaşi marini, majoritatea din Batalionul al Doilea Motorizat, au înfiinţat 7 mici forturi permanente de-a lungul celor 300 de km ai fluviului Helmand.

La Khan Neshim, punctul cel mai sudic, circa 200 de soldaţi sunt încartiruiţi alături de trupe afgane. Aici se află şi un important centru de control pentru avioane fără pilot ale SUA care operează în Pakistan, mai ales în Belucistan, 60 de km mai la sud, unde se află unele dintre cele mai importante comandamente talibane.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.