Punctul sensibil al agriculturii

0

Există o paralelă evidentă între situaţia agriculturii şi provocările energetice. Între cele două cazuri, folosirea masivă a resurselor fosile şi minerale ameninţă marile echilibre biologice.

De asemenea, utilizarea moderată a resurselor limitate va fi greu de adoptat, atâta timp cât modelul de dezvoltare este bazat pe o creştere continuă a resurselor fosile şi a îngrăşămintelor de sinteză, care au permis miracolul revoluţiei verzi, scrie ziarul elveţian Le Temps.
În secolul al XX-lea, productivitatea agricolă a fost fenomenală, permiţând populaţiei să crească de şase ori, în timp ce în secolele precedente a fost decimată atât de des de foamete.

David Vaccari, director al Departamentului de inginerie civilă, de mediu şi oceanografică de la Institutul de tehnologie Stevens (New Jersey), scria în revista ‘Pour la Science’ (ianuarie 2010), că progresul agricol se poate rezuma la trei cifre: 19,12 şi 5, adică 19% azot, 12% fosfor şi 5% de potasiu, reprezentând procentele de nutrienţi din plante ca urmare a tratării cu îngrăşăminte pentru a le favoriza creşterea. Creşterea productivităţii agricole şi implicit a populaţiei mondiale, ar fi fost, fără îndoială imposibilă, dacă s-ar fi folosit doar îngrăşămintele de sinteză.

Dar două din principalele componente ale îngrăşămintelor folosite masiv acum ridică probleme serioase, azotul şi fosforul. Azotul este un gaz inert, indispensabil vieţii. Plantele, ajutate de bacterii care trăiesc în soluri sau în simbioză cu rădăcinile, fixează azotul. La începutul secolului XX, chimistul german Fritz Haber şi Carl Bosch dezvoltă un procedeu industrial care permite transformarea azotului inert din aer în azot reactiv, sub formă de amoniac. Este un progres major care lansează marea revoluţie agricolă.

Dar acest azot reactiv atât de util plantelor devine o ameninţare pentru mediu şi viaţă dacă este în exces. Excesul de azot în agricultură contribuie la efectul de seră, poluează pânzele freatice, râurile şi oceanele, stimulează creşterea algelor, care, prin descompunere, privează organismele vii de oxigen (eutrofizare). Potrivit unor cercetători americani, aportul artificial de azot a crescut cu 80% din 1960, dublând cantitatea reciclată de ecosisteme.

Dezvoltarea creşterii de animale ale căror dejecţii sunt utilizate ca îngrăşăminte contribuie, de asemenea, la mărirea cantităţii de azot şi la degradarea calităţii pânzelor freatice, saturate de nitraţi. Studii recente arată, de asemenea, că excesul de azot ar putea fi la originea bolilor cardiovasculare şi a cancerului. Fosforul creează probleme comparabile, dar însoţite de un mare risc de penurie.

Fosforul (fosfaţii) se extrage din zăcăminte minerale, care sunt inegal repartizate pe planetă. Potrivit lui David Vaccari, rezervele uşor disponibile ar fi limitate la 90 de ani, dar tendinţa este de diminuare similară cu cea a petrolului. La fel ca în cazul azotului, utilizarea masivă a fosfaţilor afectează calitatea solurilor, biodiversitatea şi favorizează creşterea algelor.

Problemele legate de excesul de azot şi de fosfor sunt clar identificate şi fac obiectul unor cercetări intense. Ca şi în domeniul energiei, este evident că se folosesc în mod excesiv îngrăşămintele. Pentru cercetători, pare extrem de rezonabilă diminuarea cu cel puţin 30% a aportului de îngrăşăminte, ceea ce nu ar afecta producţia agricolă.

Elveţia, precum şi mai multe ţări din Europa, au luat măsuri şi au aplicat politici care favorizează agricultura mai durabilă, dar aceste eforturi riscă să fie anulate de noile ţări agricole, China, Brazilia şi India, care se confruntă cu o creştere demografică şi alimentară foarte apropiată de cea înregistrată în Europa la începutul secolului trecut. Mai mulţi economişti preconizează aplicarea de mecanisme de piaţă similare celor prevăzute pentru gazele cu efect de seră, care ar descuraja practicile nedurabile.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.