Berlinala a preferat gustul „mierii”

0

La a 60-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin, Ursul de Aur a obţinut ce a vrut: “Arătaţi-mi mierea! ar fi spus din prima zi. Şi iată, miere a fost tot ce a luat pe labe. Pelicula “Honey”, în regia lui Semih Kaplanoglu, a câştigat premiul cel mare, Ursul de Aur, pentru cel mai bun film, un gest de curtoazie din partea juriului condus de Werner Herzog, este de părere ziarul britanic Financial Times (FT).

Cine altcineva decât misticul filmului, Herzog, care a realizat peliculele “Aguirre, the Wrath of God” (1972) “ şi “Fitzcarraldo” (1982) ar fi putut face presiuni pentru acest verdict privind un film în care aproape că nu se întâmplă nimic?, se întreabă ziarul menţionat.
Secvenţele aproape abstracte de natură şi ataşament faţă de familie formează un mozaic magic pe tema maturizării. Cioburi de poveste creează modele evazive, iar interpretarea unui copil trebuie văzută pentru a fi crezută, având în vedere că rareori o poţi auzi.

Rareori îl auzi pe erou, care este un băieţel de şase ani, deoarece bâîguiala lui îl împiedică să vorbească. Dar nu se poate nega elocvenţa fantastică a interpretării lui Bora Altas, care este amuzant, emoţionant, incandescent şi un clasic instant.
El ar fi trebuit să obţină premiul pentru cel mai bun actor, dar care a fost împărţit de Grigori Dobrîghin şi Serghei Puskepalis, co-staruri ruse ale filmului favorit al multor critici la Berlin, “How I Ended This Summer” (Cum mi-am încheiat vara) al lui Aleksei Popogrebski, o creaţie puternică de atmosferă şi suspans la o staţie meteorologică din Arctica.

Roman Polanski a fost considerat cel mai bun regizor pentru filmul “The Ghostwriter”. A fost concesia juriului făcută unor criterii extra-artistice, crede FT. Creaţia lui Polanski este solidă, dar nu mai mult, în acest thriller politic cu ornamente de Blair-ită. Dar echipa Herzog a simţit evident că regizorul trebuie premiat, fiind vorba de un martir al filmului pe nedrept arestat în Elveţia, mai degrabă decât un fugar de o justiţie care şi-a depăşit termenul.

Peste tot, toate premiile au aterizat exact acolo unde trebuia, mai relevă FT. Locul doi, Ursul de Argint, trebuie să fi fost foarte încântat: în sfârşit se putea răsplăti, după ani de verdicte confuze, un film care îl merita. Ursul de Argint – Marele Premiu al juriului – “Eu când vreau să fluier, fluier”, de Florin Şerban, este o dramă puternică dintr-o închisoare, interpretată de adolescenţi care sunt deţinuţi reali.

Un alt “Urs de Argint”, într-o altă premiere justificată, a onorat-o pe Shinobu Terajima din Japonia drept “cea mai bună actriţă” pentru interpretarea sa în filmul “Caterpillar” al lui Koji Wakamatsu. Poate că această poveste chinuitoare a unei soţii care face faţă traumelor soţului ei soldat, ce se întoarce mutilat din al doilea război mondial, putea fi un aspirant la Ursul de Aur dacă Wakamatsu nu şi-ar fi înăsprit acustica cu verdictul final “războiul este un iaď’.

Pe scurt, decernarea premiilor de la Berlinală şi-ar fi meritat propriul premiu. În pofida nemulţumirii unor critici, există întotdeauna ceva la care a meritat să te uiţi la această Berlinală. Chiar şi la teribilul în mare măsură “Mammuth”, un film francez despre un pensionar excentric, care l-a avut drept protagonist pe Gérard Depardieu, îmbătrânit dar măreţ: nasul încă nu total retras după ce l-a interpretat pe Cyrano, iar burta un butoi de bere.

Berlinala 2010 ar trebui să aibă un singur regret. Potenţialul “caz celebru” al festivalului a fost demonstrat prea târziu pentru a deveni unul. “Jew Süss”, filmul german din competiţiie, sau în engleză “Rise and Fall”, al lui Oskar Roehler, a prezentat adaptarea inflamatorie a unor evenimente din jurul unui clasic negru. Originalul “Jew Süss” (1941), comandat de Goebbels, a fost o dramă istorică concepută pentru a-i defăima pe evrei. Văzut de zeci de milioane de persoane, a reuşit. În Germania a dat credibilitate Holocaustului, este de părere FT.

Noul film, construit în jurul ruşinii şi căderii actorului care interpretează rolul din filmul originar, Ferdinand Marian (Tobias Moretti), este melodramatic, moralizator şi uneori sentimental. Dar oare nu trebuia ca berlinezii şi vizitatorii să fi avut mai mult timp pentru a reacţiona la film şi la subiectul acestuia?, se întreabă FT. Oare trecutul nazist al Germaniei preferă încă să arate puţin din gunoiul de sub covor pentru a se pune pe sine făţiş în centrul atenţiei?, notează ziarul britanic în final.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.