Cât de „cool” este Bucureştiul

În spatele faţadei de oraş sărac şi decrepit, Bucureştiul ascunde o viaţă culturală surprinzătoare, modernă şi foarte vie. Reporterul revistei italiene L’Espresso, Mario Fortunato, notează că s-a dus s-o cunoască, printre scriitori celebri, artişti şi regizori geniali.

În vitrina unui magazin de antichităţi din plin centrul Bucureştiului, Nicolae Ceauşescu zâmbeşte binevoitor şi calm. Cu toate acestea, în expresia sa rubicondă imortalizată pe veci de un pictor necunoscut, nu ar exista motive de fericire:
lăsând la o parte sfârşitul rău pe care conaţionalii săi i l-au rezervat de Crăciunul lui 1989, clădirea care stă în faţa lui se degradează bucată cu bucată şi strada însăşi spre care dă vitrina pare să provină dintr-un documentar care denunţă războiul din Irak, atât de deteriorată şi ruinată este, potrivit semnatarului reportajului.

Dar nu numai portretul pe fond verzui-dătător de speranţă al defunctului conducător suprem rămâne cu privirea liniştit vagă în faţa masacrului urban al oraşului. Aproape nimeni din aceste părţi nu mai face caz de frumoasele clădiri Bauhaus din anii ’30 pe punctul de a se prăbuşi şi nici de splendidele vile Liberty şi Jugendstil, cu plafonul deschis spre cerul liber şi bune doar pentru a găzdui câinii vagabonzi omniprezenţi şi invazivi care populează capitala.

Din aceste vestigii ale unui trecut care în fond este mai degrabă recent intuieşti că Bucureştiul din primele decenii ale secolului trecut a fost un oraş opulent cu o eleganţă proprie fermecătoare şi că anterior, anii comunismului, iar acum anii unui capitalism neînfrânat şi corupt l-au trimis pe apa sâmbetei. Se vede bine acest lucru în expoziţia fotografică în aer liber din Piaţa Universităţii.

Acum, ai spune că opulentă este doar clădirea din cartierul Aviatorilor, a unui magnat foarte pios şi deputat european, care nu numai că a decorat cu ornamente din aur întregul edificiu, dar a pus la poarta de la intrare un crucifix gigantic mai degrabă înfricoşător.
Şi totuşi, prostul gust al parlamentarului european pare cu simpatie ingenuu, în comparaţie cu calculele pe care le-ar fi făcut vecinul Dumitru Dumitriu, un antrenor de fotbal, care a cumpărat, în acelaşi cartier, un foarte frumos conac de la începutul secolului XX, lăsându-l însă să se degradeze, probabil în speranţa că se va prăbuşi şi va putea astfel să revândă terenul valoros pe care se află clădirea.

Citeste si:  Ucraina: Principalele puncte ale acordului semnat între preşedinte şi opoziţie

Primarul Bucureştiului, Sorin Oprescu, ar dori ca edificiile istorice mari mari şi mai mici ale oraşului să fie considerate monumente naţionale şi de aceea a amplasat din loc în loc indicatoare care certifică acest lucru, dar interesele economice sunt enorme, după cum se poate imagina.
Este uşor de prevăzut că cea mai mare parte dintre aceste clădiri frumoase de patrimoniu vor cădea curând precum popicele, pentru a face loc unor blocuri uriaşe în pur gust de „speculaţie edilitară”.

Este lucrul de care se teme şi Cristina Koneffke, arhitectă şi fiica lui Cristian Moisescu, care a răspuns de protecţia clădirilor istorice, înainte ca regimul comunist să desfiinţeze acest birou pentru a nu avea bătăi de cap.
Cristina şi soţul ei Jan, un scriitor german care îşi împarte timpul între Viena şi Bucureşti (al cărui viitor roman, ce va fi publicat în 2011 de editura Dumont, este în mare parte ambientat în România), l-au însoţit pe autorul reportajului în ceea ce reprezintă unul din cele mai active centre culturale ale oraşului:

Institutul Cultural Român (ICR), Catrinel Pleşu fiind directorul Centrului de Carte al ICR. Prin acesta se ocupă şi de promovarea producţiei culturale naţionale în străinătate, de exemplu, prin acordarea de subvenţii şi sprijin pentru autorii proprii şi editorii străini. „Institutul este un organism public, înfiinţat în 2003, în timp ce Centrul s-a născut în 2007.

Institutul face parte dintr-o reţea cu 17 sedii, de la Londra la New York şi până la Veneţia, şi încearcă să fie un canal de comunicare între produsele culturale româneşti şi publicul naţional şi străin. Centrul, în schimb, sprijină traducerile autorilor noştri, acordând şi burse de studiu”, a explicat d-na Pleşu.
Programele Institutului sunt bogate în întâlniri, dezbateri, expoziţii (nu are nimic de-a face cu Institutul Italian de Cultură vecin, care arată ca o pată moartă, în opinia reporterului).

Citeste si:  Iohannis: De anul viitor mă voi implica activ într-o campanie naţională de încurajare a lecturii

În septembrie, Institutul român l-a avut printre oaspeţii săi pe psihanalistul şi istoricul culturii Ion Vianu, a cărui ultimă carte, „Amor Intellectualis”, publicată de Editura Polirom, este un „memoir” pasionat, în care autorul reparcurge anii săi de formare, înainte de exilul din Elveţia, în anii ’70, în urma semnării unui document colectiv care a reunit floarea intelectualităţii disidente anticomuniste.

Pe lângă Vianu, au trecut recent pe la Institut istoricul literar Mircea Martin, care conduce editura Art, Gabriela Adameşteanu, nepoata marelui arheolog Dinu Adameşteanu, ea fiind unul dintre scriitorii cei mai populari din România, care şi-a prezentat noua carte „Provizorať’ (Polirom).
Adameşteanu merită un discurs în sine, potrivit reporterului, nu numai pentru unul din romanele sale cele mai bune „Întâlnirea” („L’incontro” tradus în Italia de editura Nottetempo), ci şi pentru că este una dintre puţinele voci ale literaturii române de azi cu o solidă recunoaştere atât în străinătate (în Franţa este publicata de Gallimard), cât şi acasă, unde a condus ani de zile săpătmânalul „Revista 22”, astăzi ea ocupându-se numai de foarte urmăritul supliment cultural.

Probabil mai cunoscut decât Adameşteanu este doar Mircea Cărtărescu (în Italia publicat de editura Voland), un scriitor taciturn şi excentric cu un talent extraordinar, de mai multe ori la un pas de Nobel, crede semnatarul reportajului.
Premiu care, în schimb, după cum se ştie, a fost acordat anul trecut Hertei Müller. Aceasta, deşi locuieşte la Berlin de zeci de ani şi scrie în limba germană, este româncă şi o veche prietenă a lui Catrinel Pleşu, care a avut-o ca oaspete recent la Institut.

Să fie bine înţeles: deşi Bucureştiul apare la prima vedere un „oraş sărac şi degradat”, notează Mario Fortunato, adevărul este că ascunde în faldurile lui o viaţă culturală foarte vie şi deloc evidentă.
Există o cinematografie plină de interes şi capabilă să varieze între un neo-neorealism antiretoric şi o redescoperire a comediei cel mai suprarealiste şi incendiare – iar recunoaşterea internaţională a unor regizori precum Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Cristian Nemescu şi alţii certifică acest lucru.

Citeste si:  “Romania - Land of Choice”, la Eurosport şi CNN până la finele anului 2009

Există o scenă artistică plină de energie (cum a dovedit recent Bienala de la Bucureşti al cărei curator a fost tânărul de 20 de ani Felix Vogel) şi bogată în personalităţi deja foarte puternice, deşi tinere, cum este Mircea Kantor şi Laura Matei (care în prezent locuieşte la Milano).
Există o ţesătură intelectuală care, ieşită din anii foarte sumbri ai comunismului, pare astăzi mai conştientă şi plină de lucruri de spus despre nu rareori slaba lume culturală occidentală.

Şi un exemplu aparent irelevant poate transmite sensul celor afirmate mai sus. Librăria Cărtureşti se află la doi paşi de foarte centrala Piaţă Romană. Este vorba de o splendidă reşedinţă nobiliară de la începutul secolului XX. Proprietarul a încredinţat-o gratuit unui grup de tineri care au transformat-o într-un centru cultural plin de viaţă. În interior se circulă ca într-o minunată casă privată, complet căptuşită cu cărţi.

În grădină, în schimb, se poate bea sau mânca la mesele unei cafenele, nu foarte scump. Desigur, de abia ieşit din această oază de autentică bunăstare eşti copleşit de obişnuitul trafic teribil, de obişnuiţii taximetrişti nesiguri şi obişnuiţii câini vagabonzi, comentează semnatarul reportajului.
„Cu toate acestea, nu veţi uita uşor ceea ce este, în opinia mea, cea mai frumoasă, cea mai simplă şi mai originală librărie ce s-a văzut vreodată, departe de a nu ştiu câta şi omologata sucursală a unui lanţ, plină de toate prostiile dar nu şi de lucruri decente de citit”, scrie în final Mario Fortunato.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

close