Seul-ul oscilează între fermitate şi reţinere faţă de Phenian

Politica dusă de Coreea de Sud până în 2008 pentru a se apropia de vecinul din Nord nu a avut niciun fel de rezultat, dar şi linia dură adoptată până acum are limitele sale.

Un calm nelipsit de incertitudine s-a instalat în Peninsula sud-coreeană imediat după tirul de obuze între cele două Corei, soldat marţi cu doi morţi în rândul soldaţilor sud-coreeni, cel puţin două victime civile şi cincisprezece răniţi, scrie ziarul elveţian Le Temps în ediţia de joi.
Cele două părţi se acuză reciproc că sunt la originea acestor atacuri cu obuze – unul din cele mai grave incidente de la semnarea armistiţiului din 1953 – şi se ameninţă cu ‘represalii severe’.

Calificând tirurile nord-coreene drept ‘acte belicoase’, Seulul şi Washingtonul caută să evite escaladarea conflictului. Potrivit Phenianului, aceste tiruri cu aproximativ o sută de obuze au fost o ripostă la manevrele militare ale Sudului în apropierea coastelor sale. După ce a trimis mai multe mesaje cerând încetarea exerciţiilor, artileria nord-coreeană a deschis focul asupra insulei Yongpyong, situată în Marea Galbenă.

Potrivit New York Times, viceministrul sud-coreean al apărării, Lee Yong-gul, a recunoscut că tirurile lansate de forţele sud-coreene au avut loc în zona respectivă. La aceste manevre sunt mobilizaţi 70.000 de militari.
Nordul nu contestă suveranitatea Sudului asupra grupului de insule din care face parte şi Yongpyong, dar nu recunoaşte linia maritimă de demarcaţie stabilită de ONU după Războiul din Coreea (iunie 1950-iulie 1953).

După summitul intercoreean din 2007, cele două ţări au convenit să creeze o zonă liberă de pescuit în această parte a Mării Galbene. Odată cu venirea la putere, în 2008, a preşedintelui Lee Myung-bak, care a adoptat o linie dură vizavi de Phenian, acest proiect nu a fost niciodată pus în practică. Înfruntări sângeroase între forţele maritime ale celor două ţări au avut loc în 1999, 2002 şi 2009.

Potrivit Seulului, Nordul a bombardat în mod deliberat Insula Yongpyong, a cărei populaţie civilă (1.500 persoane) este formată din pescari. 1000 de soldaţi staţionează pe această insuliţă de pe coasta de nord. Este vorba de o încălcare a armistiţiului din 1953, consideră Coreea de Sud. Cele două Corei sunt din punct de vedere tehnic în stare de război. Nu se cunosc pagubele produse Nordului de către tirul de ripostă al Sudului.

Preşedintele Lee a dat ordin să se tragă în baza nord-coreeană de pe coasta din faţa insulei Yongpyong în caz că are loc o nouă provocare. În pofida riscului de derapaj şi a ambalării presei conservatoare care îndeamnă la fermitate (cotidianul Dong-A) şi califică bombardamentul nord-coreean drept ‘crimă de război’ (cotidianul Chosun), populaţia sud-coreeană nu pare mai îngrijorată ca de obicei:

ea trăieşte de mai multe decenii sub ameninţarea incidentelor repetate, mai mult sau mai puţin grave, cu Nordul. Pe moment, ideea unor represalii din partea Sudului pare îndepărtată din cauza consecinţelor pe care le-ar avea (pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti).
Condamnarea şi sancţiunile nu mai au efect asupra unui regim deja marginalizat de către comunitatea internaţională. Şi iar se pune întrebarea dacă este mai eficient să constrângi regimul prin izolare sau dacă trebuie încercat să se negocieze pe baze acceptabile.

Preşedintele Lee Myung-bak a ales prima opţiune, iar administraţia Obama nu a dat deloc dovadă de iniţiativă în această chestiune. În ultima sa Carte albă a diplomaţiei, Seulul condamnă politica de apropiere Nord-Sud din perioada 1998-2008 adoptată de guvernele de centru stânga, care este considerată drept ‘perversă’, deoarece în pofida sprijinului din partea Sudului, Nordul nu a făcut nici o concesie. Există totuşi voci în Sud care îndeamnă la o politică, dacă nu conciliantă, cel puţin mai eficientă în ceea ce priveşte prevenirea riscurilor de conflict.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.