„Vandalismul” diplomatic al lui Obama

Prin abandonarea lui Mubarak, preşedintele american Barack Obama a transmis un mesaj deconcertant aliaţilor Americii din regiune, scrie cotidianul Wall Street Journal.

Alimentarea revoltelor de tipul celor care izbucnesc acum în colţurile cele mai îndepărtate ale lumii arabe nu a fost pe agenda preşedintelui american. Obama a declarat în mod explicit că „niciun sistem nu poate sau nu ar trebui să fie impus unei naţiuni de către alta”.
Şi totuşi, nu trece o zi în care Obama să nu aibă o intervenţie publică în favoarea unei schimbări de regim în Orientul Mijlociu. A început în Tunisia, unde preşedintele şi-a afirmat susţinerea pentru mişcarea de reformă care l-a răsturnat pe preşedintele Ben Ali.

De asemenea, Obama a sprijinit, chiar dacă tardiv, protestele anti-guvernamentale din Piaţa Tahrir, care au dus la răsturnarea fostei sale gazde egiptene, Hosni Mubarak. În acest context, sprijinul pe care Casa Albă îl va oferi unor mişcări similare din ţări cum ar fi Bahrein, Yemen, Libia şi Maroc ar putea duce în cele din urmă la rezultate similare.

Pe de altă parte, cum se potriveşte susţinerea acordată de Obama mişcărilor pro-democraţie din pieţele Orientului Mijlociu cu obiectivul său final de a negocia un acord de pace între israelieni şi palestinieni, are încă nevoie de explicaţii. Spre exemplu, dacă Obama ar fi fost cu adevărat serios în privinţa obţinerii unui acord de pace, atunci cu siguranţă că ar fi presat mai puţin ferm în direcţia unei demisii a lui Mubarak, deoarece, până la urmă, fostul preşedinte egiptean a fost un aliat ferm al SUA pentru cea mai mare parte a ultimelor trei decenii.

Dincolo de a sprijini eforturile depuse de Washington pentru a neutraliza programul nuclear al Iranului şi a lupta împotriva Al-Qaida, Egiptul condus de Mubarak a fost un jucător-cheie în încercările de a aduce la aceaşi masă negociatorii israelieni şi palestinieni.
Cairo a menţinut presiunea asupra Hamas în Gaza şi a oferit sprijin politic pentru Mahmoud Abbas, liderul palestinian asediat. Angajamentul lui Mubarak pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, dar şi acordul de pace semnat de ţara sa cu Israelul au fost esenţiale pentru succesul abordării Washingtonului.

Pentru moment însă tot ceea ce s-a realizat prin sprijinul lui Obama pentru protestatarii din Egipt a fost instaurarea unei junte militare care a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. Comandanţii militari ai ţării insistă că vor organiza alegeri libere şi democratice pe parcurul acestui an. Dacă se va întâmpla aşa, Fraţii Musulmani, partidul cel mai bine organizat politic din Egipt, cu legături cu islamiştii din întreaga regiune şi din Europa, va fi unul dintre candidaţii principali.

Potrivit WSJ, „vandalismuľ’ diplomatic al lui Obama de a-l abandona pe Mubarak va face cu siguranţă o impresie asupra altor aliaţi regionali cheie ai Americii. Pentru început, administraţia Obama îşi poate lua adio de la orice speranţă de a-l convinge pe premierul Benjamin Netanyahu de a deveni un „partener în pace.” Mai mult decât oricând, israelienii simt că nu îşi pot permite să îşi asume riscuri, deoarece nu mai pot conta pe ajutorul Washingtonului.

Puţini membri ai guvernului israelian cred că este în interesul ţării să încheie un acord de pace cu o conducere palestiniană îngrozită de umbra intimidantă a Hamas.
Saudiţii, care au sprijinit procesul de pace din Orientul Mijlociu, au fost de asemenea indignaţi de tratamentul aplicat de Washington lui Mubarak.
Chiar dacă regimul saudit ar putea să nu fie pe placul tuturor, cu execuţiile sale în public, amputările şi flagelările pe care le practică, până şi Obama trebuie să înţeleagă că în cazul în care Casa de Saud va fi răsturnată print-o revoltă populară, ea va fi cel mai probabil înlocuită de islamiştii fanatici şi anti-occidentali, a căror contribuţie până în prezent la pacea mondială a constat în crearea talibanilor şi a Al-Qaida.

Ce s-ar putea spune despre impactul pe care agenda pro-reformă a lui Obama îl are într-o ţară ca Bahrein, care găzduieşte a cincea flotă a Marinei americane, cu baza sa principală din Golf? Pentru o mare parte a ultimilor 10 ani, regele Hamad, monarhul sunit, s-a opus încercărilor Gărzilor Revoluţionare Iraniene de a se infiltra în populaţia majoritar şiită.
În prezent însă, forţele modeste de securitate din Bahrein se confruntă cu violente proteste de stradă ale manifestanţilor şiiţi care cer schimbarea regimului, un eveniment care ar aduce cu siguranţă zâmbetul pe faţa ayatollahilor de la Teheran.

Loading...

Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.