Lideri „iubiţi”, tirani urâţi: Gaddafi trebuie să înţeleagă, la fel ca Ceauşescu, că nu este iubit de popor

Moammar Gaddafi se poate iluziona, chiar şi acum, că este iubit de poporul său. Nu poţi însă să nu speri că, la fel ca Nicolae Ceauşescu, şi Gaddafi va fi determinat să înţeleagă în final că nu este şi nu a fost niciodată iubitul conducător al Revoluţiei, comentează Jonathan Holmes, prezentator al emisiunii Media Watch la canalul american ABC.

Unul din dezavantajele faptului de a deveni obiectul unui cult al personalităţii, precum şi un conducător ale cărui capricii sunt lege, este că ajungi să crezi ce-ţi spun oamenii. Din moment ce toată lumea îţi spune tot timpul că eşti adorat, oriunde te duci în ţara ta poporul credincios te aclamă, flutură steaguri şi te salută ca pe salvatorul lui iar nimeni întâlnit în ultimii 30 de ani nu îndrăzneşte să rostească un cuvânt de critică, de ce nu ai crede că eşti iubit?, notează Holmes.

„Într-o carieră jurnalistică lungă am cunoscut câţiva dictatori. L-am intervievat pe formidabilul Robert Mugabe, care m-a asigurat în urmă cu mai mulţi ani că va preda fericit povara mandatului dacă vreodată poporul va înceta să-l mai voteze. Ca tânăr producător, l-am urmărit pe reporterul BBC David Taylor, care l-a întrebat pe generalul Jorge Videla din Argentina de ce a permis sacrificarea a mii de tineri argentinieni nevinovaţi de către ‘detaşamentele morţii’, mulţi acuzându-l că acestea fac parte din forţele sale armate.

Am văzut cum o duzină de consilieri linguşitori au fost îngroziţi că cineva îndrăzneşte să pună o astfel de întrebare liderului”, scrie Holmes, care ţine să sublinieze: „Dar cei doi bărbaţi ale căror regimuri le-am găsit cele mai respingătoare au fost Nicolae Ceauşescu din România şi Moammar Gaddafi din Libia”. Într-o sală de festivităţi de la Bucureşti, în 1979, Holmes l-a urmărit pe Ceauşescu care ţinea echivalentul românesc al discursului privind „starea naţiunii”.

„A durat ore întregi. La fiecare a doua frază ‘lingăii’ săreau în picioare şi începeau o psalmodiere al cărei ritm este încă imprimat în creierul meu. Aşa am aflat că Ceauşescu are patru silabe în limba româna: ‘Cea-u-şes-cu’, au scandat ei, aplaudând, Cea-u-şes-cu Ro-mâ-ni-a”’, aminteşte Holmes.
Imediat ce lingăii se ridicau toată lumea se ridica. Imediat ce ei începeau să scandeze şi să aplaude, toată lumea făcea la fel. Chiar şi corpul diplomatic, aşezat în rânduri strânse, era târât cu oboseală de piciorul colectiv, deşi fără entuziasm.

„Marele om” – al cărui cult al personalităţii a fost mult mai linguşitor decât al oricărui alt conducător din Europa de Est, rivalizând cu cele ale lui Stalin, Mao şi Kim Ir Sen din Coreea de Nord – făcea o pauză, zâmbea, se umfla în pene, dădea din cap şi în cele din urmă, după un interminabil minut, ridica mâinile într-un gest liniştitor, moment în care lingăii se aşezau imediat, urmaţi de restul sălii. Discursul continua câteva zeci de secunde, nu mai mult, după care spectacolul reîncepea.

„În Libia, în 1997, am petrecut două dintre cele mai frustrante săptămâni din viaţa mea, încearcînd să relatez pentru Foreign Correspondent de la ABC. Ni s-a acordat permisiunea de a veni. Am fost întâmpinaţi de un reprezentant al Ministerului de (dez)informare. Apoi am aşteptat în holuri de hotel zile întregi, deoarece obedientul nostru nu avea permisiunea de a ne lăsa să filmăm ceva, nici chiar strada din afara hotelului”, îşi aminteşte jurnalistul.

Holmes mai spune că într-o zi, în capitala oficială, Sirte, au mers brusc pe un stadion de fotbal, unde „Fratele Lider” – la fel cum lui Ceauşescu i se spunea „Geniul Carpaţilor” – urma să ţină un discurs pentru poporul care îl adora. Jurnalistul a aşteptat pe un coridor subteran al stadionului, când brusc, a apărut Gaddafi însuşi, îmbrăcat într-una din robele sale verzi şi înconjurat de acoliţi. Cameramanul postului, un veteran corpolent, s-a postat în faţa lui şi a mers înapoi cu camera îndreptată spre nasul Liderului, aproximativ 300 de metri.

„Ce mai zâmbete superioare, ce mai fluturări şi înclinări graţioase ale nobilului cap!”, comentează Holmes. Când a intrat pe stadion, s-au auzit aclamaţii, fluturări de steaguri şi osanale. A urmat un discurs interminabil, cu gesturi grandilocvente şi acceptarea graţioasă a adoraţiei supuşilor săi.
Faptul de a vedea mai multe mii de fiinţe umane adulte comportându-se în acest fel este deosebit greţos, consideră Holmes. Poate că unii oameni de pe acel stadion credeau în propaganda cu care au fost îndoctrinaţi timp de decenii.

Dar cu siguranţă, foarte puţini. Este dificil pentru cei din afară să înţeleagă cum izbutesc unii să fabrice ascensiunea acestor lideri până la dumnezeire. Este greu de înţeles cât de omniprezent este climatul de frică şi perfidia reciprocă ce străbate aceste societăţi; conştientizarea că în spatele retoricii înflorite a Liderului stă o armată de brute şi absurzi dispuşi să tortureze şi să chinuiască în numele său; certitudinea nutrită de fiecare cetăţean că autoînjosirea este o cerinţă pentru supravieţuire. „1984” al lui George Orwell este încă cel mai bun „abecedar”.

Dar atunci când pleacă, sfârşitul poate fi brutal. Majoritatea liderilor comunişti est-europeni au fost pur şi simplu concediaţi, respinşi, căzuţi în dizgraţie şi apoi uitaţi. Nicolae Ceauşescu şi odioasa lui soţie au fost aduşi în faţa unui tribunal militar şi apoi în faţa plutonului de execuţie, ai cărui membri nici măcar nu au mai aşteptat ordinul de foc înainte de a-i secera.

Dacă poporul libian va avea această şansă, cu siguranţă că sfârşitul lui Gaddafi nu va mai fi demn sau milostiv – mai ales acum când a declarat război deschis propriului popor. Nu corupţia, nici auto-îmbogăţirea, nepotismul sau gestionarea incorectă sunt cele care produc vitriolul cu care astfel de oameni sunt trataţi atunci când se prăbuşesc, ci conştientizarea din partea celor pe care i-au condus că au fost deposedaţi de respectul de sine, deceniu după deceniu.
Tot ce rămâne este ura de sine, care se întoarce în cele din urmă împotriva propriului obiect. De aceea este de sperat că, la fel ca Ceauşescu, şi Gaddafi să fie determinat să înţeleagă în final că nu este şi nu a fost niciodată iubitul conducător al Revoluţiei.

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.