Viorel Ştefan: Nici unul dintre motoarele care ar putea să relanseze economia nu este funcţional

Preşedintele Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, Viorel Ştefan, afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că România nu va ieşi din criză în 2011, pentru că lipsesc motoarele care să conducă la o astfel de evoluţie.

El arată că investiţiile publice nu numai că nu au demarat la 1 ianuarie 2011, aşa cum promitea Guvernul, ci s-au redus în această lună cu 31% faţă de ianuarie 2010, conform execuţiei bugetare aferente acestei luni.
De asemenea, procesul de absorbţie a fondurilor europene, un alt motor care ar fi putut duce la relansarea economică, este blocat de birocraţia excesivă şi de politizarea fără precedent, în sensul că aplicanţii care nu sunt membri ai partidelor aflate în Coaliţia de guvernare (PDL, UDMR, UNPR) nu primesc prefinanţări pentru proiectele lor.

În ceea ce priveşte exportul, Viorel Ştefan afirmă că acesta nu poate fi susţinut doar de două sau trei companii, cum ar fi Dacia şi Nokia. Nu putem crede că se relansează exportul în ansamblul lui, în condiţiile în care politica fiscală îl descurajează, setul de instrumente de sprijinire a exportului, care ar trebui gestionat prin Eximbank, nu are suport financiar îndestulător, preţul utilităţilor este la un nivel insuportabil, iar fiscalitatea pe forţa de muncă este excesivă, spune preşedintele comisiei.

El vorbeşte şi despre primele măsuri ce vor fi luate în cazul în care Opoziţia va veni la guvernare, respectiv stoparea furtului în domeniul achiziţiilor publice şi combaterea evaziunii fiscale. De asemenea, pe termen lung, Viorel Ştefan menţionează valorificarea activelor pe care le deţine statul la diverse companii, referindu-se la obţinerea de uzufruct şi nu la vânzarea lor, mai ales în aceste condiţii de criză, când le scade valoare.

Deputatul PSD critică decizia de modificare a Codului muncii în acest moment de criză şi pe piaţa locurilor de muncă şi spune că acest lucru va duce la o scădere a creditării în rândul populaţiei. El promite că Opoziţia va modifica acest Cod al muncii, în cazul în care va ajunge la guvernare, astfel încât să se dea satisfacţie tuturor părţilor implicate: guvern, patronate şi sindicate.
Preşedintele Comisiei pentru buget din Camera Deputaţilor atrage atenţia Guvernului că măsura reducerii contribuţiilor sociale trebuie să se regăsească la angajat şi nu la angajator, pentru a stimula relansarea economică.

În cazul în care această reducere se realizează la nivelul angajatorului, s-a demonstrat că, în condiţii de criză, acesta nu are apetit pentru investiţii, ci va folosi aceste sume suplimentare, rezultate din reducerea contribuţiilor, în folosul propriu, pentru a face economii, pentru sporirea confortului său personal, pentru vacanţe sau ca să le scoată din ţară. În schimb, dacă acest lucru se va produce la nivelul salariatului, acesta îi va cheltui, crescând consumul şi, astfel, producându-se relansarea economică.

Viorel Ştefan face referire şi la noul Acord încheiat de Guvern cu FMI, spunând că va fi menţinut de Opoziţie, în cazul ajungerii la guvernare, dar va fi renegociat.

Cum credeţi că va arăta 2011 din punct de vedere economic? Ieşim sau nu din criză ?

Viorel Ştefan: Este o dorinţă, o speranţă a tuturor românilor ca, în sfârşit, în 2011 să ieşim din criză, să avem o revenire din punct de vedere economic. Din păcate, o evaluare pragmatică ne pune în evidenţă faptul că şi în 2011 – la fel ca în 2009 şi 2010 – lipsesc motoarele care ar putea să sprijine o astfel de evoluţie.
Guvernul vorbeşte încă din toamnă, de când s-a proiectat bugetul de stat pe 2011, despre faptul că acest an va fi unul al investiţiilor publice, acestea urmând să constituie unul dintre principalele motoare de relansare economică.

Mai ales, se spunea în toamnă că investiţiile publice vor demara de la 1 ianuarie 2011, că în anii precedenţi a fost compromis acest demers pentru că s-a întârziat foarte mult din cauza procedurilor de achiziţii publice, dar 1 ianuarie 2011, din acest punct de vedere, va însemna primele investiţii lansate. Iată că ne apropiem de finalul primului trimestru din 2011 şi nici pe departe nu se confirmă această intenţie a Guvernului.

Dimpotrivă, s-au făcut publice rezultatele execuţiei pentru luna ianuarie şi s-a prezentat ca fiind o mare realizare a Executivului faptul că bugetul a înregistrat un mic excedent în ianuarie 2011. Orice specialist sau cineva mai mult sau mai puţin specialist îşi pune întrebarea cum s-a realizat acest excedent. Analizând datele puţin mai atent, răspunsul nu este motiv de laudă: ianuarie 2011 a însemnat o cheltuială cu investiţiile cu 31% mai mică decât cea din ianuarie 2010.

Deci, nu numai că nu au demarat marile proiecte de investiţii începând din ianuarie, ci această lună ne indică faptul că volumul de investiţii finanţate prin bugetul de stat se profilează a fi mai mic decât în 2010. Iată că unul dintre motoarele care ar fi putut să atragă după el creştere economică nu este confirmat de evoluţiile practice.
Deci, se închide trimestrul I, nu simţim nicăieri că s-a întâmplat ceva în procesul investiţional pe domeniul public.

Tot felul de discuţii despre ce va fi – că va fi un program naţional de investiţii care va începe de nu ştiu când, dar care se va derula în principal pe credite de angajament şi vor fi emise garanţii de stat către furnizori şi prestatori constructori, că aceştia se vor împrumuta în baza acestor garanţii de la bănci şi băncilor li se vor restitui banii în exerciţiile bugetare viitoare 2015 – 2016 până în 2020 – sunt, deocamdată, la nivel de poveşti, pentru că ele nu sunt nici pe departe corelate cu angajamentele ferme pe care Guvernul şi le-a asumat prin strategia fiscal-bugetară, prin acordurile cu FMI sau prin legislaţia în vigoare.

Deci, nu există o corelare între aceste declaraţii de intenţie ale Guvernului şi ceea ce se poate face efectiv pe baza angajamentelor şi reglementărilor legale în vigoare.
Din această perspectivă, 2011 nu are şanse să însemne relansare economică, având ca motor relansarea procesului investiţional pe domeniul public. Un alt motor care ar putea să sprijine procesul de relansare este creşterea gradului de absorbţie pe fonduri europene.

S-a prezentat, de asemenea, că 2011 va fi anul când, în sfârşit, sunt îndeplinite toate condiţiile ca gradul de absorbţie a fondurilor europene să crească şi, cu certitudine, banii europeni ne vor ajuta să relansăm economia românească. Aşa cum dvs. nu aţi simţit că se întâmplă, nici eu nu am simţit şi, mai ales, cei care sunt aplicanţi pe diverse programe europene simt că este un proces care nu a demarat.

Mai mult, birocraţia excesivă blochează toate intenţiile de accesare a fondurilor europene. Politizarea în domeniul fondurilor europene este cel mai grav lucru care se întâmplă astăzi. Am văzut recent o interpelare făcută de un deputat în Camera Deputaţilor, care sesizează faptul că pe Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) s-au blocat toate prefinanţările adresate aplicanţilor care nu sunt membri PDL sau membri ai unui partid din Coaliţia de guvernare, respectiv UDMR sau UNPR. Deci, s-au făcut plăţi preferenţiale.

Dacă eşti agreat politic, ai primit bani pe programul respectiv. Nu eşti agreat politic, pe acelaşi tip de dosar, în condiţii egale, ţi s-a blocat prefinanţarea şi s-a compromis. Asta este prima parte a problemei. A doua parte a problemei constă în faptul că alocările din aceste prefinanţări pe criterii politice produc şi un efect ‘de runda a doua’:
beneficiarii nu decontează în termen sumele, pentru că ei au înţeles că au primit aceşti bani drept cadou deoarece sunt membri de partid, nu pentru că sunt într-o schemă financiară foarte riguroasă, pe care trebuie să o respecte, fapt pentru care resursa pusă la dispoziţie de Uniunea Europeană s-a epuizat şi procesul este blocat.

Deci, până nu se decontează sumele primite de aplicanţi, nu se reîntregeşte resursa din care să continue finanţarea acestor programe. În concluzie, s-ar părea că s-a compromis pentru 2011 acest program. Este un exemplu din care s-ar putea face un studiu de caz din care să înţelegem ce se întâmplă în general în materie de fonduri europene în România.

Deci, dacă nu eşti agreat politic, nu ţi se aprobă dosarul. S-a ajuns – pe fondul unei birocraţii excesive de neimaginat – ca oamenii care au proiecte să cedeze. Am văzut acum 3-4 săptămâni ce s-a întâmplat la Târgu Mureş:
un aplicant pe un program european pe agricultură sau dezvoltare rurală, ceva de genul ăsta, disperat de câte drumuri a făcut şi câtă hărţuire birocratică a trebuit să suporte, s-a dus în piaţa publică şi a dat foc dosarului.

Iată că şi dorinţa de accesare a fondurilor europene şi folosirea resurselor europene pentru relansarea economică rămâne la nivel declarativ şi nu se confirmă de evoluţiile practice. Ar mai fi un al treilea motor de relansare economică: exportul. Aici sunt factori interni care acţionează şi factori externi. Sigur că relansarea economică în ţările europene şi în ţările din afara spaţiului UE ar fi un motiv de stimulare a exporturilor româneşti pe aceste destinaţii. Ar crea un cadru favorabil, ar da o speranţă.

Din păcate, exportul este influenţat şi de măsurile interne incoerente aplicate în politica fiscală, incoerentă şi ea, transformarea statului într-un element de blocaj financiar, pentru că există un volum foarte mare de arierate pe care statul direct sau prin intermediul companiilor de stat le-a înregistrat – discutăm despre arierate la nivelul bugetului de 1,5 miliarde de lei, dar şi despre datorii ale companiilor în sectorul de stat de 6 miliarde de euro, adică 5% din PIB.

Aceşti bani sunt scoşi din circuitul economic, creează blocaj financiar în economie. Această situaţie internă face ca producătorii români să fie necompetitivi pe piaţa externă. Sigur, Dacia Renault este un exemplu de succes. Este foarte bine că lucrează la capacitate, că vinde pe pieţele europene şi că Dacia este o marcă ce a crescut volumul de vânzări în ultima perioadă. Este un lucru extraordinar.

Nokia, la Jucu, iar, lucrează pentru export. Este un lucru extraordinar, dar nu putem face sau analiza exportul sau spera că se relansează exportul unei ţări care se aşează doar pe două produse folosite în toate prezentările publice ca exemple de succes în privinţă de export românesc.
Nu putem să credem că se relansează exportul în ansamblul lui, în condiţiile în care politica fiscală îl descurajează, setul de instrumente de sprijinire a exportului, care ar trebui gestionat prin Eximbank, nu are suport financiar îndestulător, preţul utilităţilor este la un nivel insuportabil, fiscalitatea pe forţa de muncă este excesivă.

Nu s-a întâmplat nimic în politicile economice interne care să stimuleze relansarea efectivă a exportului, care nu se poate realiza doar prin descrierea unor succese de export pe 2-3 produse, care e foarte bine că sunt, dar nu înseamnă că se întâmplă la nivel de anvergură naţională, că se întâmplă ceva vizibil în privinţa creşterii exportului românesc. Iată că nici unul dintre motoarele care ar putea să stea la baza relansării economice în 2011 nu confirmă acest lucru, nu sunt funcţionale.

Care credeţi că au fost sectoarele cele mai lovite de criză în 2010 şi care ar putea fi afectate în continuare în 2011 ?

Viorel Ştefan: Nu cred că există un sector mai lovit de criză. Pe noi criza ne-a lovit de la stânga la dreapta pe toate domeniile de activitate, pentru că, iată, de exemplu, din cauza crizei, agricultura nu a mai primit sprijinul financiar necesar derulării în condiţii de performanţă a activităţii agricole.

Este foarte clar că nicăieri în lume, sau mai bine zis în spaţiul european, o agricultură naţională care nu beneficiază de sprijin financiar conform Politicii Agricole Comune, pe setul de instrumente pe care îl permite aceasta, nu poate să dea rezultate, iar noi suntem un exemplu de cum nu ar trebui să se întâmple cu gestionarea politicii agricole într-o ţară. La noi, agricultura în perioada de criză a căzut dramatic. Dar nu ştiu dacă ar trebui să punem lucrul acesta neapărat în contul crizei.

Cu siguranţă, criza a contribuit la această prăbuşire a sectorului agricol, dar în egală măsură incompetenţa guvernanţilor a contribuit, pentru că, dacă în urmă cu ani de zile vorbeam despre programul „Fermierul”, despre creditul agricol, despre o serie de măsuri care începuseră oarecum, coroborate, să dea rezultate (se combina SAPARD-ul cu programul „Fermierul” sau cu creditul agricol, se găseau formule care să pună în funcţiune înfiinţarea de ferme zootehnice sau vegetale) iată că în ultimii doi ani aproape toate aceste ferme au falimentat.

Deci, ce am construit cu ani în urmă, s-a dărâmat în această perioadă de criză. Este clar că agricultura este unul dintre sectoarele care a suferit dramatic în această perioadă, în egală măsură din cauza crizei şi a incompetenţei cu care a fost gestionat acest sector. De asemenea, revin la investiţiile publice. Criza a fost, pentru guvernanţi, motivaţia de a spune că nu există resurse pentru investiţii publice.

În fiecare an s-a programat prin buget şi s-a aclamat la lansarea bugetului pe anul respectiv că investiţiile reprezintă o prioritate şi ”vom face şi vom drege”, iar la sfârşitul anului s-a dovedit că pe execuţie toate bugetele s-au închis tăindu-se alocările pentru investiţii. Deci, pentru a se salva deficitele bugetare, s-au tăiat investiţii cu prioritate absolut în fiecare an pe toate domeniile de activitate. Iată că este un domeniu foarte lovit de această perioadă de criză.

De altfel, cred că orice domeniu am lua, vom constata că a fost lovit de criză. Mergem până în zona serviciilor publice de sănătate, de educaţie. Şi aceasta a fost afectată drastic de criză, pentru că politicile duse au vizat echilibrarea bugetului naţional exclusiv prin amputarea de cheltuieli şi, după ce s-au amputat cheltuieli cu investiţiile, s-au amputat cheltuieli de acolo de unde acest lucru se putea face cu cele mai puţine eforturi: pe partea salarială. În toate domeniile s-au tăiat salarii – la medici, la profesori…

Nu ştiu dacă este vreun sector public sau al serviciilor publice unde să nu se fi făcut tăieri de salarii sau tăieri de cheltuieli cu bunurile şi serviciile, incluzând aici cheltuielile cu medicamentele, cu manualele şcolare, cu auxiliarele activităţii de educaţie şi învăţământ. Deci, toate aceste sectoare au fost afectate drastic de politicile care s-au dus în acest context de criză, în ultima perioadă.

Presupunând că veniţi mâine la guvernare, care sunt primele măsuri de relansare economică pe care le veţi lua? Deci, ce aţi face în primul rând ?

Viorel Ştefan: Prima măsură pe care am lua-o şi care va avea cu siguranţă efect şi asupra relansării economice, deşi ea nu ţine neapărat de imperativul relansării economice, ci ţine de imperativul ca România să devină o ţară normală, ar fi aceea de a opri furtul şi evaziunea fiscală. Acestea sunt două zone unde vedem zi de zi cum cifrele vehiculate arată că s-ar risipi sume fantastic de mari. S-a publicat recent raportul Curţii de Conturi pe anul 2009.

În acest raport se spune următorul lucru: în exerciţiul financiar 2009 s-au cheltuit, cu încălcarea legii în România, peste 10 miliarde de euro. Deci, asta înseamnă că o treime din bugetul ţării s-a cheltuit cu încălcarea legilor acestei ţări. Este, poate, cifra de sinteză care ne dă cel mai bine imaginea dispreţului faţă de lege în privinţa risipei banului public în România.

Deci, aici trebuie intervenit în regim de maximă urgenţă, pentru că cea mai mare resursă pe care o are România astăzi în relansarea investiţiilor publice sunt economiile pe procesul de achiziţii publice. Toate preţurile, toate devizele sunt încărcate de la 30% până la 300% faţă de o valoare normală. Numai aici, dacă se intervine în regim de maximă urgenţă, se creează resurse suplimentare ce pot fi disponibilizate pentru reluarea, la parametrii crescuţi, a procesului investiţional pe domeniul public.

Deci, ceea ce astăzi se construieşte, să zicem un kilometru de drum – că-i asfaltat sau pietruit – dintr-o resursă, ar putea să se construiască doi kilometri din aceeaşi resursă financiară. Iată, deci, o rezervă fantastică ce stă la dispoziţia actualei guvernări şi orice guvern va fi de acum încolo va avea această rezervă la dispoziţie. Ce trebuie să mai aibă? Dorinţa şi voinţa politică de a o valorifica.

Asta înseamnă să se termine cu clientelismul în funcţionarea sistemului de achiziţii publice. Să se termine cu banii pentru partid din contracte de achiziţii publice. În momentul acela, bugetul de stat va avea o resursă consistentă suplimentară pentru reluarea procesului investiţional. Pe partea cealaltă, se află ceea ce vedem în ultima perioadă la televizor: scandalul din vămi.
Scandalul din vămi, abordat la dimensiunea la care se prezintă acum, doar la nivel de micul trafic, la nivel de câtă şpagă se dă pentru o sacoşă de ţigări, este doar un indiciu, este vârful icebergului.

Fenomenul este mult mai amplu, impactul asupra încasărilor bugetare este imens mai mare faţă de ce înseamnă evaziunea pe care o face o băbuţă care trece cu două cartoane de ţigări în sacoşă, pentru că acolo discutăm de garnituri de trenuri cu produse petroliere care nu plătesc la intrare taxele vamale, acolo discutăm de tiruri cu ţigări care nu plătesc, acolo discutăm despre convoaie de tiruri cu fructe şi legume care nu plătesc TVA, acolo discutăm de un fenomen care, ca dimensiune financiară, probabil că ar putea să ne ducă undeva la 3% din PIB.

Iată că doar făcând regulă în cele două zone – achiziţii publice şi evaziune fiscală – guvernul care va veni poate să-şi creeze într-un timp foarte scurt o resursă financiară cu care să reia procesul investiţional, care, atunci, va deveni efectiv un motor de relansare economică.
Mai este o zonă unde nu se poate interveni peste noapte, dar care, de asemenea, poate pune la dispoziţia unei viitoare guvernări o resursă foarte importantă. Este vorba despre modul în care statul ştie să-şi gestioneze, să-şi valorifice activele pe care le deţine.

Deci, deţinerile statului la companiile cu capital majoritar de stat, la companiile cu capital sută la sută de stat, la companiile naţionale aflate în portofoliul ministerelor înseamnă active care ar trebui să producă uzufruct pentru stat şi nu găuri. În general, acestea sunt găuri negre. Vedem că aceasta este una din sarcinile pe care le-a lăsat şi Fondul Monetar Internaţional: restructurarea acestor companii publice, care sunt aducătoare de pierderi.

Este inadmisibil să ai în proprietate nişte active de o asemenea valoare şi să nu culegi uzufruct de pe urma lor. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că şi acestea sunt vândute pe criterii politice, adică sunt puşi manageri dintre lipitorii de afişe (electorale – n.r.).
Dacă tot l-ai pus pentru că a fost devotat partidului, trebuie să-i dau şi un salariu mare, ca să aibă de unde să contribuie la partid. Şi dacă tot l-ai pus şi are şi salariu mare, trebuie să-l laşi să şi fure de acolo, pentru că, dacă nu-l laşi să fure, nu mai are de unde să aducă substanţă la partid.

Deci, în acest sector, se impune restructurarea managementului şi, acolo unde este posibil, privatizarea managementului. Nu vorbesc despre înstrăinarea activelor, ci doar despre încredinţarea gestiunii acestora unor entităţi private, pe bază de criterii de performanţă. Adică îi dau în administrare compania naţională respectivă, cu obligaţia clară ca, la sfârşitul exerciţiului financiar, să-mi aducă dividende la bugetul de stat în volum de…

Nu-mi aduce, schimb managerul. Pun pe altul care este în stare să-mi aducă. În niciun caz, într-o astfel discuţie, nu poate să apară situaţia de a numi un management privat care se angajează să-mi aduce pierdere, cum se întâmplă acum, sau care transformă statul într-un element de blocaj financiar, ca acum, când avem şase miliarde de euro arierate înregistrate de companiile cu capital de stat.

Deci, este o resursă extraordinară pe care eu sunt convins că noi vom putea să o punem în valoare într-un timp foarte scurt, după preluarea guvernării. Ceea ce v-am prezentat sunt chestiuni pe care le-am dezbătut în departamentele de specialitate ale PSD şi am căzut de acord că acestea sunt soluţiile de principiu. Deci, stopăm politizarea – politizare va însemna doar pe palierul de miniştri şi secretari de stat.
De la secretari de stat în jos, pe tot ce înseamnă servicii de specialitate şi companii publice, criteriul de bază pe care se vor face numirile va fi performanţa, dar o performanţă dublată de garanţii. Va fi selectat cel care se dovedeşte a fi performant şi care oferă şi garanţia că îşi va respecta angajamentele de performanţă.

Să înţeleg că nu aţi fi de acord cu vânzarea acţiunilor deţinute de stat la companiile de stat, ci cu managementul privat ?

Viorel Ştefan: Fiecare companie este un caz separat. Nu există reţetă universal valabilă, ci trebuie aplicată reţeta cea mai bună pe fiecare caz. Să luăm exemplul CFR, pentru că acolo se înregistrează pierderi/arierate atât pe CFR Călători, cât şi pe CFR Marfă şi CFR Infrastructură. Deşi toate aceste companii sunt sub sigla CFR, sunt trei cazuri total diferite.
La CFR Călători, activitatea de transport călători este un serviciu public, care nicăieri în lume nu funcţionează decât cu sprijin de la stat, adică statul are obligaţia de a asigura acest serviciu cetăţenilor săi.

Din punct de vedere economic, nu poate fi competitiv acest mod de transport prin specificul lui, în sensul de a-şi acoperi cheltuielile din încasările de bilete, şi, de aceea, peste tot, statul participă în susţinerea acestui serviciu. Deci, aici nu se pune problema de a obţine profit.
Aici se pune problema ca acest contract de servicii publice între stat şi operatorul respectiv să fie pus în termeni corecţi şi, sub paravanul unei astfel de activităţi, să nu se întâmple alte lucruri neeconomicoase, cum ar fi pe de o parte să iau subvenţii de la stat să transport călători, iar pe de altă parte să am hoteluri şi restaurante pentru şefi, pentru confortul lor personal. Este un caz în interiorul CFR.

În cazul CFR Marfă, este inadmisibil (să nu se obţină profit – n.r.). Este un operator comercial într-un mediu concurenţial. Au apărut în România operatori privaţi de transport feroviar, care s-au înfiinţat de la zero sau cu surse din alte activităţi, nu contează cum. Asta ce înseamnă? Este semnalul că în această zonă se poate face profit, deoarece privatul nu apare decât acolo unde există şansă de profit.

Deci, dacă există operatori privaţi care trăiesc şi fac profit, este inadmisibil ca operatorul de stat, care are atuuri mult mai puternice pentru a face faţă acestei competiţii, să înregistreze pierderi. Aici se pune clar problema de performanţă a managementului, de buna lui credinţă, în ultimă instanţă. Trebuie să facem abstracţie de faptul că la CFR Marfă statul este acţionar, să-l privim ca pe un operator economic într-un mediu concurenţial.

CFR Marfă trebuie să obţină aceeaşi performanţă ca şi un operator feroviar deţinut de un acţionariat privat şi trebuie să-i pun în aceiaşi termeni de management, de performanţă economică, şi pe operatorul de stat şi pe cel privat. Deci, aici este altă soluţie care trebuie adoptată. Probabil că nu vânzarea ca activ, pentru că mai ales în condiţii de criză valoarea activelor este la un nivel scăzut, ci un management privat, care, aici, s-ar potrivit foarte bine.

Apoi am exemplul cu CFR Infrastructură, care este cu totul şi cu totul altceva. Această companie este strategică, pentru că gestionează infrastructura sistemului de transport feroviar, de la şină până la triaje, macaze, gări, reţele de energie electrică, reţele de telefonie etc., iar rolul pe care îl are este să pună la dispoziţia tuturor operatorilor de transport feroviar această infrastructură, în mod nediscriminatoriu. Aici este o chestiune de a gestiona corect politica.

Este inadmisibil ca, având în gestiune toată această infrastructură şi posibilitatea de a fixa taxele de acces la infrastructură în funcţie de costurile pe care le ai, să realizezi pierderi sau este inadmisibil să ai un comportament discriminatoriu în legătură cu operatorii de transport feroviar din România şi străini, de ce nu, pentru că CFR Infrastructură pune infrastructura şi la dispoziţia operatorilor străini. Deci, este un alt caz. Iată că numai pe zona CFR sunt trei entităţi care au specificul fiecăruia bine delimitat. La fiecare se potriveşte o soluţie specifică.

Aţi spus că în 2011 nu vedeţi o ieşire din criză a României. Când estimaţi că România ar putea depăşi această situaţie ?

Viorel Ştefan: Este o întrebare la care s-a dovedit în ultima perioadă că oricărui român îi este foarte greu să dea un răspuns cât de cât apropiat de realitate. Cea mai bună dovadă este însuşi preşedintele României, care, de câte ori a prognozat ieşirea din criză, a dat-o în bară. Deci, dacă nici preşedintele nu are suficiente instrumente care să-i permită o evaluare corectă, cu atât mai puţin altui român i-ar fi imposibil un astfel de lucru.

Însă, aici, este o chestiune de fond de care nu trebuie să facem abstracţie: României îi lipseşte o autoritate în domeniu. Deci, în România, ar trebui să existe o autoritate care să facă previziuni economice de o manieră total independentă. Astăzi avem o comisie naţională de prognoză. Comisia Naţională de Prognoză este, de fapt, un departament în interiorul Ministerului de Finanţe.

Ce a făcut în ultima perioadă această Comisie Naţională de Prognoză? Nu a făcut altceva decât să facă nişte prognoze care să confirme aşteptările sau care să susţină interesele politice ale celor de la guvernare. Dacă anul 2009 a fost an electoral şi a trebuit ca acei aflaţi la guvernare să arate bine în poză, atunci CNP tot anul 2009 a făcut nişte prognoze optimiste.

Ne spunea, la prognoza din primăvară, cum o să ieşim din criză spre sfârşitul anului 2009. Şi nu a avut absolut nicio reţinere, nicio jenă ca apoi să vină cu prognoza din toamnă şi să spună că a greşit. Şi apoi să vină cu cea din primăvara următoare şi să spună ca a greşit şi mai rău. Şi apoi să vină cu execuţia bugetară şi să ne arate că a greşit de tot. După aia, să vină INS şi să ne arate că, efectiv pe statistică, prognozele făcute de CNP nu au avut nicio valoare.

Deci, asta este o chestiune de fond care trebuie rezolvată, pentru că nu a fost mereu aşa. CNP s-a înfiinţat când s-a desfiinţat Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în 2003 cred, şi s-a înfiinţat CNP în ideea de a fi o autoritate autonomă. Comisia nu era în structura nici unui minister.
Se înfiinţase ca organism autonom şi atunci puteam să avem oarecum speranţe că există o autoritate în materie de prognoze economice, care, în afara oricăror influenţe de ordin politic sau de altă natură, pe bază de evaluări profesionale, să poată da nişte previziuni în legătură cu evoluţiile economice viitoare.

Prin 2006, cred, acestei Comisii i s-a desfiinţat statutul de autoritate autonomă şi a fost introdusă ca departament în structura MFP. De atunci, este un instrument folosit de ministrul de Finanţe şi de guvernanţi pentru a le confirma dorinţele lor. Vor ei să facă un proiect de buget foarte frumos pentru anul viitor?
Atunci comandă la CNP nişte previziuni optimiste pentru anul viitor şi construiesc bugetul de aşa manieră, iar apoi vin la sfârşitul anului şi constată că, faţă de o previziune de creştere de 1,3, s-a închis anul cu o cădere de 1,2.

Dar nimeni nu-i întreabă pe cei de la CNP: „Măi, dar de ce aţi zbârcit-o chiar aşa?”. Deci, cred că aceasta este o altă chestiune care trebuie rezolvată şi trebuie ca CNP să-şi reintre în drepturi, să-şi recapete statutul de instituţie autonomă şi să-şi facă treaba pe considerente tehnice şi nu de altă natură. Atunci vom putea să spunem cu certitudine că avem nişte informaţii relevante în legătură cu prognozele economice.
Până atunci, însă, e mai bine să ne uităm cu mare atenţie la analiştii din mediul bancar, care dau indicii mult mai precise în legătură cu evoluţiile viitoare decât această instituţie, care ar trebui să fie autoritatea supremă în materie de prognoze economice.

A venit vorba despre mediul bancar. Există teza ieşirii din criză prin stimularea consumului, însă guvernatorul BNR crede că aceasta reprezintă ‘o idee proastă’ şi ‘o teză periculoasă’, el susţinând că românii trebuie ‘să fie lăsaţi să muncească pentru a creşte producţia’. Dumneavoastră ce părere aveţi ?

Viorel Ştefan: Eu cred că ambele afirmaţii sunt adevărate, sunt valabile. Sunt două chestiuni: nu poate exista creştere economică, nu poate să fie producţie dacă nu există consum, dacă nu există cerere. Ne întoarcem la ideea de a produce pe stoc, deci nu.
Pe de altă parte, nicio investiţie, nimeni nu dirijează resurse pe o investiţie, dacă acea investiţie nu este justificată printr-un studiu de fezabilitate care pleacă de la cerinţele din piaţă.

Deci, dacă există previziuni de creştere a consumului pe un anumit produs sau servciu, cu siguranţă va apărea şi un investitor pe acel sector de activitate. Pe de altă parte, guvernatorul are dreptate, pentru că fenomenul de globalizare poate să conducă la următoarea situaţie: să existe o creştere a consumului la un moment dat în România, să existe o cerere în piaţă, dar să fie satisfăcută de importuri, în condiţiile în care producătorii români nu sunt competitivi.

Deci, trebuie să ţinem cont de faptul că acţionăm pe o piaţă globalizată, unde un producător din Vaslui, pe un anumit reper anume poate să fie în competiţie directă şi nemijlocită cu un producător de acelaşi tip din Frankfurt, de exemplu. Fiecare este în competiţie cu fiecare. Cine câştigă această competiţie? Cel care este performant. Cine este performant? Cel care are productivitatea mai bună.

De fapt, aici a bătut guvernatorul BNR şaua să priceapă iapa. A spus: Dacă nu suntem atenţi la productivitatea pe care o realizăm, iar productivitate nu poţi realiza decât cu intensificarea procesului de muncă, degeaba avem consum. Adică poate fi consum, poate fi cerere în piaţă şi noi să nu fim în stare să profităm de acest lucru, iar cererea respectivă să fie satisfăcută de producători din alte zone ale Europei sau din lume.

De aceea, stimularea consumului este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a sprijini relansarea economică românească. Deci, trebuie să avem consum şi trebuie să fim în stare să creştem productivitatea – şi aici mergem mai departe să vedem celebra corelaţie între productivitate şi salarii, cu toate consecinţele care decurg din ruperea acestui echilibru. În acel moment, deşi există consum în piaţă, s-ar putea să nu mai poţi produce, pentru că nu mai eşti competitiv.

Ce strategie credeţi că va adopta sistemul bancar în perspectiva implementării noului Cod al muncii, care prevede contracte de muncă pe perioadă determinată, dar şi în contextul în care se manifestă în continuare o reticenţă în a finanţa diverse afaceri sau investiţii ?

Viorel Ştefan: Băncile în România, zic eu, se comportă într-o notă de normalitate. Nu se comportă nici mai bine nici mai rău decât se comportă băncile de oriunde din spaţiul european. Comportamentul lor ne deranjează, dar el ţine de normalitate, iar normalitatea spune că ele nu au voie să plaseze resurse decât în condiţii de risc minim, pentru că nu îşi plasează propriile resurse, ci pe cele atrase tot de la marele public.

Şi, atunci, dacă în urma implementării noului Cod al muncii vor fi tot mai mulţi români care vor avea contracte de muncă pe perioadă determinată, sigur că băncile îşi vor schimba modul de evaluare a cererilor de credit din partea unor astfel de persoane. Cu siguranţă, nu vor da credite a căror perioadă de rambursare să depăşească perioada unui contract de muncă. Şi noi, parlamentarii, avem o problemă.

Dacă mă duc la bancă şi vreau să contractez un credit, nu pot să fac dovada unei garanţii că şi după 2012 voi avea indemnizaţia pe care o iau astăzi de la Parlament din care să-mi plătesc rata. De aceea, nu sunt eligibil. Nu sunt eligibil decât dacă vreau să mă împrumut până la sfârşitul mandatului. Acest fenomen se va translata la toate persoanele care vor avea contracte de muncă pe perioadă determinată.

În niciun caz banca nu va da credit pe o perioadă mai mare decât perioada contractului de muncă, dacă persoana respectivă nu poate face dovada că are siguranţa că în continuare va avea resurse din care să ramburseze creditul.
Deci, pe relaţia cu populaţia, cu siguranţă vom asista la o reducere a creditului acordat persoanelor fizice, ca urmare a implementării noului Cod al muncii, în forma Guvernului, pentru că va creşte numărul celor care devin neeligibili pentru un contract de credit cu o bancă, din cauză că nu vor mai avea posibilitatea să dovedească faptul că este sustenabil în rambursarea creditului.

Vizavi de faptul că băncile sunt reticente în a finanţa economia, aici complexul de factori este mult mai amplu. Atâta timp cât politicile guvernamentale nu sunt coerente, iar cele fiscale nu sunt previzibile, orice studiu de fezabilitate de la care trebuie să înceapă o discuţie privind un credit este pusă permanent sub nişte semne de întrebare. Cum procedează banca în acest caz ?

Îşi ia garanţii suplimentare, în sensul garanţiilor materiale reale sau în sensul creşterii marjei dobânzii – tot felul de soluţii menite să compenseze riscul pe care şi-l asumă banca, dar care, din punct de vedere al solicitantului de credit, devin uneori piedici de netrecut. De aceea, întreprinzătorii români, şi mai ales cei din zona IMM-urilor, sunt disperaţi că nu au acces la credit din cauza acestei conjuncturi pe care am descris-o succint.

Totuşi, există afaceri în România care nu au probleme de finanţare, acestea fiind cele în care regăsim participaţii ale capitalului străin. Acolo unde vorbim despre o filială a unei multinaţionale, finanţarea afacerii nu mai este o problemă care să fie 100% condiţionată de ce vrea sau nu vrea sistemul bancar românesc, pentru că există mecanismul de finanţare intragrup.

Adică se finanţează pe pieţele mari europene în condiţii mult mai bune de dobândă, de garanţii, de aranjament bancar şi are acces la această finanţare, fapt pentru care multinaţionalele sau investitorii străini vor fi primii care vor putea valorifica cel mai bine potenţialul pieţei româneşti. De aceea, eu cred că în continuare activitatea economică în România va creşte în special din zona unde regăsim participaţii de capital străin.

Nu este un motiv să ne bucurăm. Luăm exemplele pe care le-am mai dat: Dacia şi Nokia. Nu se pune problema ca Dacia să nu producă pentru că nu-i dă nu ştiu care bancă credit sau că îi ia dobândă prea mare. Situaţia a fost depăşită, pentru că mecanismul intragrup îi permite acces la finanţare atât cât poate să ducă. Cât poate să producă, va primi şi finanţare.

La fel şi cu Nokia sau alte firme de acest tip. Ori, un întreprinzător român care se duce azi la bancă, aceasta îi spune: „Da, dar să vedem cu ce garanţii vii tu? Că imobilul tău nu mai face un milion de euro ca acum doi ani, ci face doar 300.000. Mai adu două imobile, ca să ajungi la nivelul acela de garanţii”. Şi, în final, ajunge la un nivel de dobândă EURIBOR + 9%. Păi, la nivelul acesta de dobândă, nicio afacere nu poate fi competitivă. Deci, costul ridicat al banilor este un mare handicap al întreprinzătorilor din România.

Ce se poate face aici ? În niciun caz să nu ne aşteptăm ca băncile să facă rabat de la raţiunea existenţei lor – aceea de a face profit. Deci, nu acolo trebuie să privim cu insistenţă, ci trebuie să privim din nou spre politicile guvernamentale. Deci, programe guvernamentale, acces pe programe europene care să faciliteze accesul întreprinzătorilor români şi, mai ales, al celor din sectorul IMM la resursa financiară pentru dezvoltarea afacerilor.

Ce părere aveţi despre noul Cod al muncii şi care credeţi că vor fi efectele aplicării acestuia? Credeţi că va flexibiliza într-adevăr piaţa muncii şi va atrage investitori ?

Viorel Ştefan: În Europa se vorbeşte în alţi termeni. Se vorbeşte despre flexicurizare. Deci, a aborda numai jumătate din problemă – cea a flexibilizării pieţei muncii – nu rezolvă problema, mai ales că suntem într-un context în care piaţa este dezechilibrată, sunt mai puţine locuri de muncă decât oferta şi nici nu se întrevede faptul că se va schimba ceva în mod spectaculos în următoarea perioadă.

Dacă discut despre o flexibilizare a pieţei forţei de muncă în condiţiile unei oferte echilibrate cu cererea şi chiar aş putea să-mi imaginez că cererea de locuri de muncă este mai mică decât oferta, atunci sistemul s-ar regla de la sine, pentru că angajatorii s-ar afla într-un scenariu în care ar trebui să accepte condiţiile impuse de angajat, pentru că acesta are mai multe opţiuni.

Atunci, am putea vorbi foarte lejer de flexibilitatea pieţei de muncă fără să ţinem cont de componenta de securizare a acesteia, de protecţie a angajaţilor. Însă, astăzi, când discutăm în condiţii de criză, în condiţii de penurie de locuri de muncă o supraofertă a forţei de muncă, mie mi se pare că a lua măsuri de acest tip, doar de flexibilizare a forţei de muncă, este mai mult decât o măsură de dreapta – este o măsură cinică.

Chiar în condiţiile Codului vechi al muncii, pe fondul situaţiei economice actuale, piaţa este dezechilibrată. Angajatul se află la mâna angajatorului chiar în condiţiile vechi, deşi, teoretic, prin lege, beneficiază de nişte protecţii, deşi, teoretic, are posibilitatea ca, pentru orice abuz al angajatorului, să se ducă în instanţă şi să-şi caute dreptatea.
Deşi toate aceste condiţii există, astăzi, angajaţii din România, numai la ideea că ar putea să-şi piardă locul de muncă, iar şansele de a găsi altul sunt atât de mici, renunţă la a folosi ce le permite legea şi acceptă, în general, toate excesele angajatorului, din dorinţa de a-şi conserva locul de muncă.

Pe fondul unei astfel de situaţii să vii şi să desfiinţezi minima protecţie pe care o dă angajatului contractul colectiv de muncă, minima protecţie pe care i-o dau condiţiile mai reduse, mai stricte în legătură cu perioada de probă, minima protecţie pe care i-o dă contractul pe perioadă nedeterminată, mi se pare că este o abordare absolut cinică, total nepotrivită pentru ce se întâmplă astăzi în România.
Dimpotrivă, astăzi, ar trebui să venim cu măsuri din partea a doua a problemei – cea de securitate, de protecţie a forţei de muncă, de creare de noi locuri de muncă, de echilibrare a situaţiei din piaţă.

Mai este un aspect pe care nu-l spun eu, ci unul dintre cei trei laureaţi ai premiului Nobel din 2010 – Christopher Pisaridis. El spune aşa: degeaba reduc fiscalitatea pe forţa de muncă dacă efectele, deci diferenţa care se disponibilizează, la care renunţă statul din reducerea fiscalităţii, nu se localizează în contul angajaţilor, ci se localizează în contul angajatorului. De ce ?

Pentru că, în condiţii de criză, angajatorul nu are apetit de investiţii, deşi îi creşte resursa financiară. Deci, această măsură nu va avea ca efect direct stimularea procesului investiţional şi creşterea producţiei.
Dimpotrivă, el are reflexul de a economisi în condiţii de criză şi mai are reflexul uman de a-şi spori propriul confort. Şi mai are opţiunea de a duce resursa unde vrea el – poate să plece în concediu în insule exotice, poate să-şi ducă banii în Liechtenstein sau în altă parte şi să-i fructifice cum vrea el.

Însă, dacă această diferenţă s-ar localiza în folosul angajaţilor, efectul va fi acela de creştere directă şi nemijlocită a consumului, pentru că angajatul îşi va cumpăra suficientă pâine, îşi va îmbrăca mai bine copiii, va circula mai mult cu maşina, deci va cumpăra mai multă benzină, iar totul se va transforma într-un consum imediat pe piaţa internă. Apariţia consumului pe piaţa internă va duce automat la creşterea producţiei pentru satisfacerea consumului respectiv.

Ori, ca acest lucru să se întâmple, că tot este o discuţie la ordinea zilei că o să reducem cândva fiscalitatea pe forţa de muncă, ar trebui ca prin mecanismul de negociere a contractelor de muncă între angajaţi şi angajatori – fie la nivel individual, la nivel de ramură sau la nivel naţional – să avem o legislaţie care să-l protejeze pe angajat, astfel încât el să aibă forţa să impună creşterea salarială care să absoarbă diferenţa din reducerea de fiscalitate.

Altminteri, efectul pe care-l scontăm, acela ca prin reducerea fiscalităţii pe forţa de muncă să stimulăm creşterea economică, nu se va produce. De aceea eu cred că – bine, nu e singura măsură pe care guvernul acesta o ia la momentul şi locul nepotrivit – poate este cel mai prost moment în evoluţia economică a României din ultimii ani în care se poate lua o astfel de măsură de modificare a Codului muncii în defavoarea angajaţilor şi în favoarea clară, evidentă, a angajatorilor.

Nu ni se dă nicio garanţie că avantajele pe care le vor primi angajatorii prin aceste modificări se vor transforma în creştere economică şi că nu se vor materializa, în final, în alte sume imense de bani care sunt scoase din România de îmbogăţiţii acestei perioade şi fructificate oriunde în lume, mai puţin în folosul economiei româneşti. De ce credeţi că această decizie, de modificare a Codului muncii, a fost luată în această situaţie de criză ?

Viorel Ştefan: Eu aş avea o explicaţie foarte simplă şi chiar cred că aşa s-a întâmplat. Eu cred că preşedintele Traian Băsescu, în întâlnirile lui cu diverse segmente din mediul de afaceri, a apucat să promită acest lucru, iar premierul şi ministrul Muncii, şi guvernul în întregul său, au primit sarcină să o facă şi nimeni nu mai are curajul să se ducă să-i spună preşedintelui că nu este momentul potrivit pentru luarea unor astfel de măsuri.
Au preluat-o „la impuse” şi o vor face. O vor face pentru că efectele nu le vor suporta ei, ci noi toţi.

Cum veţi proceda în legătură cu acest nou Cod al muncii dacă veţi ajunge la guvernare? Îl veţi modifica sau îl veţi păstra în forma actuală ?

Viorel Ştefan: Cu siguranţă se adaugă pe lista celor care trebuie modificate. Este adevărat că şi actualul Cod al muncii are nişte chestiuni care trebuie actualizate, pentru că în materie de relaţii de muncă nu poţi merge pe o legislaţie 100 de ani. Viaţa e în mişcare, economia este în mişcare, relaţiile sociale sunt în mişcare şi trebuie, din când în când, adaptate.

Deci, vom face modificarea Codului muncii când vom veni la guvernare şi, cu siguranţă, pot spune următorul lucru: vom face aceste modificări de aşa manieră încât ele să dea satisfacţie tuturor părţilor implicate: guvern, patronate şi sindicate. Doar un Cod al muncii care dă satisfacţie tuturor celor implicaţi în derularea în timp a prevederilor sale poate să aibă viaţă lungă şi să susţină o relaţie durabilă în interiorul societăţii.

Ceea ce se întâmplă acum este în afara oricărei reguli: sindicatele nu sprijină acest Cod al muncii, deci sunt cei care reprezintă interesele angajaţilor, patronatele, în majoritatea lor, cu o singură excepţie, nu sprijină acest Cod al muncii, deci cel care angajează nici măcar el nu este satisfăcut, singurul susţinător este Guvernul.
Nici o construcţie nu se poate sprijini pe un singur picior. Din cei trei piloni, unul singur sprijină această construcţie, doi nu. Deci, nu poate fi o construcţie durabilă, este mai mult decât evident.

Noul acord cu Fondul Monetar Internaţional este de folos României ?

Acest nou Acord ajută România şi, mai ales, pe actualul Guvern, pentru că s-a dovedit în ultimii ani că, fără un supervisor extern, în România nu se poate întâmpla nimic. Şi atunci, din această perspectivă, este bine că există cineva care, totuşi, are ultimul cuvânt de spus în legătură cu evoluţiile din ţara noastră. Este bine. Ce nu este bine, este faptul că nu avem un guvern care să se manifeste demn şi profesional pe această relaţie.

Pentru că relaţia cu FMI înseamnă o negociere între Fond şi guvernul ţării respective. Ori, astăzi, nu există o negociere. Există nişte direcţii trasate de FMI la care guvernul nostru se aliniază, deci nu este lucrativ aşa.
Este bine să fie un acord cu FMI, dar este absolut necesar să existe şi un guvern care să negocieze în termeni clari condiţiile acordului. Veţi menţine acest Acord, dacă veţi veni la guvernare ?

Viorel Ştefan: Vom menţine acest Acord, dar îl vom renegocia, cu certitudine.

Loading...
Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.