„Scoţiile Europei”: principiul autodeterminării, boala care ameninţă să îmbolnăvească continentul

0

Victoria Partidului Naţional Scoţian /PNS/ în alegerile din Edinburgh relansează din punct de vedere politic un model care face tot mai mulţi prozeliţi, scrie cotidianul Il Giornale în ediţia de duminică.

„S-a spus că nu va exista niciodată un Parlament scoţian. S-a spus că nu va exista niciodată o majoritate separatistă. Acum ni se va spune că scoţienii nu vor vota niciodată pentru independenţă”, a afirmat comentatorul BBC Brian Taylor.

În ironia sa se poate vedea semnificaţia istorică a victoriei PNS în alegerile din Edinburgh.

Nu credea nimeni, dar moştenitorii legendarului William Wallace „inimă neînfricată” /eroul filmului istoric ”Braveheart”, în regia lui Mel Gibson, n.red/, majoritari în ”Holyrooď, Parlamentul scoţian, au promis deja un referendum privind independenţa.

Acesta are rezultate aproape scontate, dat fiind faptul că în 2007, 52% dintre alegători au votat pentru „divorţul de verişori”.

Vântul separatist care bate dinspre Highland nu este singurul uragan ce agită drapelul înstelat al Europei şi ameninţă să-l smulgă. Potrivit Il Giornale, mişcarea pentru independenţă este tot mai mult o problemă pentru utopia cosmopolită de la Strasbourg iar „ţările mici” au ajuns din nou să reprezinte un vis pentru o mulţime de partide şi formaţiuni politico-culturale, mai mult sau mai puţin înrădăcinate.

Conflictele religioase în Ulster, distanţa geografică pentru Insulele Canare, conflictele etnice sângeroase din Cipru şi Nagorno-Karabah dintre Armenia şi Azerbaidjan, toate acestea sunt motive diferite pentru un singur ideal împrumutat de la Montaigne: „Cel mai mare lucru pe lume este să-ţi aparţii ţie însuţi”.

„Ius soli” /dreptul pământului/ este cel care animă revendicările de autonomie în Spania, cele mai vechi şi mai disruptive. În aprilie, încă un referendum privind independenţa Cataloniei a înregistrat doar 18% din prezenţa la vot, dar un clar 90% de răspunsuri „da”. Cinci partide naţionaliste ar dori să facă din Generalitat (parlamentul regional de la Barcelona) un autentic guvern naţional eliberat de Madrid.

Alături de „Renaixença” catalană, construită pe mişcări anarhiste, război civil şi boom economic recent, şi Ţara Bascilor a fost întotdeauna o rană deschisa în unitatea Spaniei. Purtători ai unei culturi şi limbi milenare, persecutaţi în timpul regimului lui Franco, bascii revendică independenţa prin politică (aşa-numitele mişcări abertzale) şi violenţa teroristă a ETA încă din anii ’50.

Astăzi, deşi lehendakari (guvernatorul) este socialistul Patxi Lopez şi nu un naţionalist, cererile autonomiste nu încetează. După ani de interzicere a oricărui partid politic ce complotează vag cu ETA (de la „Batasuna” la „D3M”, de la comuniştii din „Ehak” la „Sortu”), „ley de partidos”, care exclude de la vot partidele „echivoce”, a admis noua formaţiune „Bildu”, care candidează pentru a elimina tandemul centralist PSOE şi „Partido Popular”.

De altfel tendinţele centrifuge din Spania sunt numeroase. Este suficient să ai în vedere că în Galicia, Aragon şi Navarra partidele teritoriale sunt numeroase şi adesea reprezentate în organismele locale.

Vânt de separatism bate şi în Belgia, o ţară tot mai divizată între Flandra şi sudul francofon. Ultimele alegeri au asistat la triumful „Nieuw Vlaamse Alliantie” şi al separatiştilor flamanzi de dreapta din „Vlaams Belang”, susţinătorii separării valonilor.

Motivaţia este etno-culturală şi economică. Deoarece adesea regiunile cele mai bogate, cele mai afectate de prelevările fiscale, fac presiuni pentru separarea de restul ţării, pe care îl văd ca pe o povară. Acesta este şi mobilul separatiştilor din Voivodina, partea de nord a Serbiei, care vrea să imite Slovenia din 1991. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Scoţia foarte bogată în petrol şi industrializata Padanie italiană.

Dar invocarea egoismului, prin care sunt lichidate uşor tendinţele separatiste, nu este suficientă pentru a explica fenomenul. El nu explică triumful separatiştilor din Corsica, care anul trecut au obţinut – între „Corsica Libera” şi „Femu a Corsica” – aproape 30% din voturi, plătind pentru divizările lor în al doilea tur.

Tot aşa cum căutarea unui profit nu explică nici cererile bretonilor, populaţie de origine galeză care a văzut în „Armée Révolutionnaire Bretonne” o armată de eliberare şi o garanţie de protecţie a propriilor rădăcini.

Principiul autodeterminării popoarelor, atât de puternic susţinut la Versailles, la sfârşitul primului război mondial, este boala care ameninţă să îmbolnăvească Europa. Este ceea ce în Alto Adige /Tirolul de Sud/, unde nu trece zi în care să nu fie revendicată distanţarea de Roma, se numeşte „selbstbestimmungsrech”.

Un sentiment care uneori este dispreţuit drept obtuzitate locală, iar alteori este acceptat ca un drept universal „politically correct”, ca în cazul Kosovo. O ciudăţenie instrumentalizată, un mit impus cu orice preţ de formaţiuni de dreapta şi de stânga.

Este ceea ce aprinde Republica Moldova, confruntată cu independenţa de facto a Transnistriei. Sunt micile infernuri provocate în Caucaz de Cecenia, Abhazia, Osetia de Sud şi Ingusetia.

Ne aflăm în faţa unei agorafobii continentale: graniţele sunt brusc prea largi şi toţi fac presiuni pentru retragerea între limitele propriului râu, pe propria insulă, la poalele propriilor munţi. Aceasta pentru că „Scoţiile din Europa” sunt multe.

Dar nu toate independenţele au câştigat Oscaruri pentru pentru „Braveheart” ai lor, conchide Il Giornale.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.