Politica Europei faţă de Africa de Nord se scufundă într-un val de imigranţi

0 5

Europei îi place să compare evenimentele din Orientul Mijlociu cu propria sa transformare după căderea Zidului Berlinului. Este uşor să vedem de ce.

Atunci când poporul polonez a votat în cadrul primelor sale alegeri libere în urmă cu peste 20 de ani şi a format primul guvern necomunist din blocul comunist, evenimentul a contribuit la generarea unui lanţ de evenimente în întreaga regiune, scrie cotidianul britanic The Guardian în ediţia de marţi.

Ungaria a jucat, la rândul său, un rol anterior altor state, prin abolirea Republicii Populare şi prin deschiderea graniţei sale cu Austria, ceea ce le-a permis unor sute de est-germani accesul spre această ţară.

Revoluţiile au urmat rapid şi în altă parte. Într-un fel, răsturnarea liderului tunisian Zine al-Abidine Ben Ali a condus la căderea puternicului Mubarak şi a dat curaj altor populaţii din regiune să se opună conducătorilor lor kleptocratici. Atât în Europa de Est cât şi în Africa de Nord, revoluţiile au fost conduse de tineri.

Cu toate acestea, diferenţele au fost la fel de profunde ca asemănările, deoarece revoluţiile din Orientul Mijlociu nu se limitează la încercarea de a obţine libertăţi politice, ci şi dreptate şi echitate.

Acest lucru se întâmplă deoarece societăţile în care milioane de tineri, bărbaţi şi femei nu au locuri de muncă – şi în care milioane trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi – tânjesc după dreptate şi după perspectiva ocupării forţei de muncă la fel de mult ca după dreptul la vot. Dacă ei nu vor vedea schimbarea, vor pleca cu miile, navigând spre ţărmurile Europei.

Dacă anul 1989 a fost considerat de către liderii Europei drept o provocare a democraţiei, pentru a ajuta statele post-comuniste să-şi consolideze un alt tip de guvernare, azi, guvernele UE văd provocarea în primul rând ca pe una demografică.

Guvernele europene pot vorbi despre democraţie şi orice lider european s-ar bucura de o plimbare printr-o piaţă Tahrir plină de bannere. Atunci când se întorc acasă însă, aceşti lideri europeni îşi scutură nisipul de pe pantaloni şi încep să reflecteze la alegătorii lor, iar gândurile li se îndreaptă rapid spre gestionarea fluxului de imigranţi ilegali care visează la o viaţă mai bună în Europa.

Acest lucru este valabil mai ales pentru guvernele din Franţa, Italia, Portugalia, Grecia, Malta, Cipru şi Spania. Statele acestui „Club Med” ar putea, dacă ar profita de conexiunile şi de înţelegerea lor, să fie forţa motrice din spatele unei politici europene constructive faţă de noua Africă de Nord.

În realitate însă, aceste state sunt conduse de teama de imigranţi şi de cea de a fi plasate la dreapta spectrului politic de către adversarii lor (în Franţa) sau de către partenerii lor politici (în Italia). Dacă la începutul anilor ’90, atunci când Balcanii erau în flăcări, aceste ţări erau dispuse să accepte mii de refugiaţi, azi Franţa şi Italia sunt blocate într-o dispută cu privire la un număr cu mult mai mic de

tunisieni şi ameninţă să părăsească acordul Schengen. Trebuie spus că această situaţie are loc într-un context de scădere a numărului de cereri de azil în Europa în ultimii zece ani – în special, potrivit Înaltulului Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), al unei scăderi de 33% a aplicaţiilor în statele membre din sudul UE, între 2009 şi 2010.

Temerile privind megraţia care au venit odată cu legăturile istorice şi proximitatea geografică faţă de Africa de Nord a naţiunilor din „Club Meď’ a împiedicat politica UE să avanseze.

În fapt, au existat puţine dezbateri substanţiale la nivelul acestor naţiuni despre politicile lor: dacă în cazul Italiei, prima preocupare au fost miile de imigranţi care soseau în Lampedusa, în Spania, temerile priveau gestionarea unei comunităţi marocane deja importante. Restul este retorică, potrivit ziarului.

Între timp, critica performanţei colective a UE în regiune, inclusiv din partea unor oficiali de rang înalt cum ar fi comisarul european pentru extindere şi politica europeană de vecinătate, Stefan Füle, a absolvit capitalele naţionale de necesitatea de a pune întrebări dure cu privire la propriile lor politici faţă de Africa de Nord. Spania este un exemplu bun.

Politica UE faţă de Maroc s-a pliat bine în trecut pe interesele spaniole. Guvernele succesive de la Madrid şi-au manifestat profund interesul şi au modelat această politică într-o măsură mai mare decât multe state ale UE. Acum însă, când această politică este pusă la îndoială, Spania se mulţumeşte să dea vina pe UE, mai degrabă decât să se uite spre sine.

Europa are şansa de a-şi reconsidera abordarea faţă de Africa de Nord. În plus, Europa dispune de mijloacele şi de pârghiile necesare pentru a juca un rol eficient – însă doar dacă îşi poate abandona abordarea din ultimii 15 ani.

Aceasta va necesita, mai presus de toate, un angajament mai constructiv din partea Madridului, Parisului, Romei, Atenei, La Valettei şi a Lisabonei, care la rândul său depinde de însufleţirea dezbaterilor din aceste capitale cu privire la avantajele şi dezavantajele status quo-ului.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata