Căderea despoţilor în Orientul Mijlociu: între dreptate şi reconciliere

0

Primăvara arabă i-a costat până în prezent locul de muncă pe doi lideri longevivi, iar alţi trei privesc cu îngrijorare spre rampa de ieşire a despoţilor.

Ce se va întâmpla însă în continuare? Istoria dictatorilor înlăturaţi de la putere oferă o varietate de precedente – de la pedepsirea în urma unui proces, amnistierea în contextul unei căutări oficiale a adevărului, la exil şi obscuritate, scrie Jerusalem Post în ediţia de miercuri, remarcând că pedepsirea pare în prezent soluţia preferată în cazul dictatorilor înlăturaţi.

Fostul preşedinte egiptean Hosni Mubarak riscă să fie executat dacă va fi găsit vinovat de reprimarea brutală a manifestanţilor antiguvernamentali. În Tunisia, fostul şef de stat Zine Al-Abidine Ben Ali s-a refugiat în Arabia Saudită, însă a fost condamnat în contumacie pentru corupţie şi implicare în uciderea oponenţilor săi. Nu în ultimul rând, Curtea Internaţională de Justiţie anchetează acuzaţiile de crime împotriva umanităţii la adresa liderului libian Muammar Gaddafi.

Obţinerea dreptăţii sau a amnistierii poate dura ani de zile, dar deciziile pe care le iau ţările arabe pot avea deja un impact: colonelul Gaddafi, yemenitul Ali Abdullah Saleh şi preşedintele sirian Bashar Al-Assad, aflaţi azi toţi în luptă pentru a rămâne la putere privesc cu siguranţă cum alţi foşti lideri au părăsit puterea.

„Precedentul executării lui Saddam Hussein în Irak nu i-a făcut neapărat pe mulţi lideri mai deschişi către reformă”, explică Salman Sheikh, directorul de
la Brookings Doha Centre pentru The Media Line.

În ceea ce priveşte Siria, Sheikh este de părere că modalitatea de a pune capăt în mod paşnic violenţelor stă în oferirea unei oportunităţi preşedintelui Bashar Al-Assad de a părăsi ţara în mod paşnic, deşi acest lucru ar fi echivalent cu sfârşitul regimului Baas în Siria.

Tunisia, al cărei preşedinte a fost primul despot forţat să părăsească puterea în urma primăverii arabe, a început să se ocupe prima, în mod sistematic, de problemă. La 14 aprilie, ICTJ, Institutul Arab pentru Drepturile Omului şi Organizaţia Naţiunilor Unite au găzduit o conferinţă intitulată „Prin abordarea trecutului, construim viitorul”, care viza discutarea modalităţilor „de a traduce cererile pentru dreptate şi responsabilitate în măsuri concrete care abordează încălcarea din trecut a drepturilor omului şi ajută la prevenirea lor”.

„Există aproape un consens în Tunisia cu privire la necesitatea de a-i trage la răspundere pe membrii fostului regim”, susţine un cercetător de la ICTJ. „În mod evident însă”, adaugă el, „este nevoie de o strategie”. „Nu îi poţi da judecată pe toţi cei care au activat în aparatul de stat, ci doar pe „peştii cei mari” „, precizează cercetătorul.

Pe măsură ce dictaturile comuniste s-au prăbuşit în Europa de Est la sfârşitul anilor ’80, justiţia de tranziţie s-a impus ca domeniu multidisciplinar, menit să abordeze abuzurile sistematice comise de către fostele regimuri, fără a periclita delicata tranziţie politică către democraţie.

Justiţia de tranziţie nu include doar urmăririle penale, ci şi comisiile numite pentru a stabili adevărul şi eforturile depuse pentru comemorarea abuzurilor, cum ar fi înfiinţarea de muzee sau amplasarea de monumente comemorative. Cu toate acestea, tranziţia nu este uşoară.

Victimele fostului regim doresc de obicei ca persoanele care se fac responsabile să plătească preţul pentru faptele lor. Problema este că aceste cereri de a se face dreptate pot interfera cu procesul de reconstrucţie al naţiunii.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.