Politica externă a Germaniei: vulturul fără spirit aventurier

0

Cea mai mare putere economică a Europei, Germania, pare ezitantă să aibă o politică externă pe măsură.

Guido Westerwelle este cel mai puţin popular ministru de externe, în parte pentru că pare mai pasionat de impozite decât de afacerile externe. Pozitia sa de şef al diplomaţiei nu este certă, notează The Economist într-o analiză din ediţia de joi.

Politica Germaniei privind Libia suscită confuzie. Berlinul s-a abţinut într-un vot al Consiliului de Securitate al ONU care autoriza folosirea forţei pentru a-i proteja pe libieni de regimul lui Gaddafi. Surpriza nu a fost faptul că s-a împotrivit trimiterii de forţe ci şocul a fost că, în contextul în care aliaţii cei mai apropiaţi din NATO şi UE s-au unit pentru a evita o baie de sânge la porţile Europei, Germania a refuzat atât sprijinul legal cât şi moral.

„Germania a intrat într-o nouă eră de ambivalenţă şi calcul naţionalist”, a scris editorialistul Roger Cohen de la New York Times. Unele voci franceze s-au alăturat celor care cer ca Westerwelle să fie demis. Analiştii germani nu au fost nici ei mai amabili. Abţinerea a fost o „greşeală scandaloasă”, a tunat Joschka Fischer, fost ministru de externe. Westerwelle şi cancelarul Angela Merkel au readus în discuţie „principiile de bază ale politicii externe germane”, a scris săptămânalul Der Spiegel.

O explicaţie parţială a fost scrutinul din landuri, care a avut loc la câteva zile după votul la ONU. Westerwelle spera, în mod eronat, că distanţarea Germaniei de caracterul belicos al Franţei şi Marii Britanii va ajuta partidul său. A respins poziţia unor diplomaţi de carieră care doreau ca Germania să voteze alături de aliaţii săi.

Campania de succes a lui Westerwelle pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU i-a determinat însă pe aliaţi să vrea mai mult, a afirmat Markus Kaim de la Institutul German pentru Afaceri Internaţionale şi de Securitate.

Există sentimentul că abţinerea a dezvăluit o Germanie schimbată – una a virărilor bruşte, a loialităţii superficiale şi a calculelor mioape cu care va fi mai greu să se conveţuiască. Ţara urmăreşte o nouă „politică externă a nealinierii”, susţine un document recent al European Council on Foreign Relations. Jan Techau, directorul european al Carnegie Endowment for International Peace, este îngrijorat că „acest guvern creează un vid geopolitic imens în centrul Europei”. Unii analişti au vorbit chiar de o „Sonderweg”, o nouă versiune a „căii speciale” pentru Germania, susţinută de reacţionari din secolul al XIX-lea.

Noua Germanie face ce trebuie pentru a opri dezmembrarea zonei euro, dar nu suficient pentru a soluţiona criza. Ciopârţeşte cheltuielile militare fără consideraţie pentru nevoile de apărare ale Europei şi NATO. Fascinată de ascensiunea Chinei şi altor parteneri comerciali din lumea emergentă, îşi neglijează vecinii.

Astfel de îngrijorări apar deoarece Germania a avut mai mult spaţiu de manevră de la unificarea din 1990 şi totuşi este blocată de inhibiţii vechi. Spre deosebire de Marea Britanie şi Franţa, unde puterea centralizată şi tradiţia fac mai uşor să se ia măsuri în străinătate, în Germania, autoritatea este dispersată între diferiţi actori şi niveluri de guvernare.

Entuziasmul pentru integrarea europeană a scăzut. „Nu poţi fi federalist pe cont propriu”, subliniază François Heisbourg de la Institutul Internaţional pentru Studii Strategice din Paris. Nu a existat o campanie concertată pentru a convinge Germania privind Libia, relevă el. Dacă se adaugă la aceasta un cancelar cunoscut mai mult pentru prudenţă decât pentru viziune şi un novice în fruntea diplomaţiei, nerăbdător să marcheze puncte politice, este gata reţeta pentru confuzie.

Problema nu este că Germania a luat o decizie strategică de dezangajare faţă de alianţe vechi, susţine Hanns Maull, politolog la Universitatea din Trier. Ci că Germania nu are o „mare strategie” autentică. În schimb, reacţionează la situaţii pe măsură ce apar. Acest lucru nu exclude diplomaţia abilă. Germania a contribuit la stabilizarea Balcanilor şi este singurul membru nepermanent în Consiliul de Securitate care lucrează privind ameninţarea nucleară a Iranului. Merkel şi Westerwelle nu au permis legături cu Rusia pentru a nu răni relaţiile cu vecini din est precum Polonia. Dar improvizaţia poate duce la dezastre. Rolul strategiei în politica externă germană s-a erodat începând cu anii 1990, a explicat Maull.

În pofida schimbărilor din ultimele două decenii, dilema Germaniei nu s-a schimbat. Chiar în contextul creşterii puterii economice, este prea mică pentru a exercita influenţă globală pe cont propriu, dar prea mare în Europa pentru a acţiona liber, fără a provoca rezistenţă. Germania „are nevoie de mai mult multilateralism” decât alte ţări, spune Maull.

Ancorarea Germaniei în Vest este indiscutabilă, potrivit lui Ruprecht Polenz, preşedintele comisiei de politică externă din partea CDU, în Bundestag. După cazul Libia, Berlinul se agită să-i reasigure pe aliaţi. A început să participe la misiuni de supraveghere AWACS în Afganistan, eliberând în acest fel alte resurse NATO pentru operaţiunea din Libia. Ar putea contribui la o misiune ONU, dacă va fi necesar, în sudul Sudanului, care se va separa în iulie, fapt ce coincide cu preluarea de către Germania a preşedinţiei rotative a Consiliului de Securitate al ONU.

Niciunul din aceste lucruri nu va fi însă suficient. Costurile politice şi financiare de sprijinire a alianţelor Germaniei sunt în creştere iar partenerii Berlinului vor să ştie dacă Germania este pregătită sa plătească preţul.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.