Belarus: Sfârşitul suveranităţii de tip Lukaşenko

0

Ceea ce se întâmplă astăzi în Republica Belarus nu este doar o criză economică. Potrivit cotidianului rus Gazeta, se încheie o întreagă epocă.

De peste 15 ani preşedintele belarus Aleksandr Lukaşenko a încercat să construiască pentru sine un stat suveran şi independent politic, evitând relaţiile de integrare şi reformele economice, şi folosind contradicţiile dintre vecinii săi drept sursă a stabilităţii politico-financiare interne.

Astăzi, în faţa Republicii Belarus stau din nou întrebări principiale: pe ce fundament ideatic ar trebui să se dezvolte ţara, pe ce model economic, în ce măsură s-ar putea ceda din suveranitate? Practic, toate statele postcomuniste au răspuns la aceste întrebări încă de la mijlocul anilor 1990. Minskul, însă, nu a făcut altceva decât să amâne momentul decisiv.

Pe fondul cohortei de lideri est¬europeni, formată fie din membri reorientaţi ai aristocraţiei comuniste, fie din intelectuali¬anticomunişti, un fost preşedinte de sovhoz arăta şocant. Cu toate acestea, Lukaşenko s-a dovedit un politician adevărat: puternic şi descurcăreţ, dotat cu o intuiţie imbatabilă şi capabil să renunţe la orice principii.

În pofida acestui din urmă aspect, politica lui Lukaşenko rămânea mereu una cât de cât consecventă, deoarece se orienta spre un criteriu constant: menţinerea şi consolidarea propriei puteri. Însă, pentru atingerea acestui obiectiv, preşedintele Lukaşenko nu avea altă metodă decât consolidarea şi dezvoltarea unui stat belarus suveran, construirea identităţii naţionale, capacitatea de a rezista la intersecţia dintre două puternice câmpuri de atracţie: cel rusesc şi cel european.

În opinia Gazeta, lui Lukaşenko i-a fost mult mai greu decât autocraţilor din Asia Mijocie. Ceea ce este oarecum îngăduit în Asia, nu poate fi aplicat în Europa. Cu toate acestea, Lukaşenko a reuşit: el a creat o indentitate naţională belarusă unică pentru regiunea europeană, o identitate care diferă şi de analogul rus, şi de modelul standard pentru candidaţii la aderarea în Uniunea Europeană /UE/.

Protecţionismul social, ridicat la rangul de valoare supremă, se combină cu o formă neobişnuită de naţionalism. De asemenea, anumite elemente de discurs etnonaţionalist /tipic şi pentru alte ţări/, erau completate printr-o utilizare activă a trecutului sovietic.

Pentru o naţiune care şi-a dobândit independenţa fără a depune eforturi în acest sens, calea propusă de extrem de puţinii romantici naţional-democraţi nu părea una accesibilă. Nomenclatura gri, de la care Lukaşenko a preluat puterea în 1994, nu avea niciun fel de viziune. Probabil, matricea est¬europeană standard putea fi impusă doar din exterior. În acest caz, Belarus s-ar fi pomenit probabil într-un eşalon îndepărtat al integrării europene.

Lui Lukaşenko nu-i convenea această cale, de aceea consolidarea propriei variante de independenţă prevedea eludarea opţiunilor europene şi sprijinirea pe Rusia în calitate de donator şi de garant politic. În acelaşi timp, Lukaşenko nu dorea o integrare adevărată /cu Rusia/, deoarece şi acest lucru ar fi însemnat pierderea suveranităţii şi implicit a suveranului….

Profitând de sentimentul de singurătate pe care Rusia l-a simţit, în diverse variaţiuni, şi în anii 1990, şi în anii 2000, preşedintele belarus a schimbat cu succes compasiunea amicală şi loialitatea demonstrativă faţă de Moscova pe preferinţele economice care îi erau necesare, continuă ziarul rus. În acelaşi timp, Minskul nu făcea nicio concesie în stare să pună sub semnul întrebării independenţa republicii.

Conjunctura politică permitea acest lucru: atunci când a început să pălească elanul Kremlinului de a plăti pentru a se simţi centru de atracţie măcar pentru cineva, au survenit ‘revoluţiile colorate’ şi acutizarea relaţiilor dintre Rusia şi SUA.

Drept rezultat, Republica Belarus în frunte cu preşedintele său inamovibil s-a pomenit în plan politic singura ţără total independentă din Europa. Politica ei era dictată exclusiv de interese proprii, care erau sinonimul intereselor lui Lukaşenko. Tocmai în aceste condiţii a început să se întrevadă sfârşitul în această poveste inedită.

Potrivit Gazeta, politica lui Lukaşenko ar fi fost, probabil, una raţională dacă el ar fi condus o ţară mare, care ar fi deţinut serioase resurse naturale, ar fi avut o poziţie strategică de neînlocuit sau, de exemplu, arme nucleare. În sfârşit, o condiţie necesară ar fi fost autosuficienţa economică sau, cel puţin, eficienţa economiei.

Cu toate acestea, Lukaşenko a ajuns preşedintele unei ţări unde nu există nimic, iar republica însăşi, care se bucură de totală suveranitate, nu trebuie nimănui: nici vecinilor din Est, nici celor din Occident. Iar în lipsa unui sprijin economic din exterior, posibilitatea de a continua în acelaşi stil este imposibilă, lucru demonstrat de actuala criză economică.

Este greu de înţeles ce s-a întâmplat cu preşedintele belarus la sfârşitul anului trecut şi de ce el a decis că demonstrarea unei puteri absolute în interiorul ţării l-ar putea ajuta să câştige sprijin din exterior. Aceasta a fost o eroare: distrugând relaţiile cu UE şi nerestabilind relaţiile cu Moscova, Lukaşenko şi-a barat absolut toate posibilităţile.

Acum, Lukaşenko nu are de ales şi ar trebui să se împace cu ideea că Rusia va începe să-şi impună condiţiile: în ceea ce priveşte privatizarea, Uniunea Vamală sau chiar moneda unică. Iar acest lucru va însemna nu doar regresul vertiginos al puterii reale, ci şi sfârşitul acelei Republici Belarus independenţe pe care Lukaşenko şi-a construit-o pentru sine timp de 17 ani, conchide Gazeta.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.