Obama poate defini acum al treilea proiect major al parteneriatului euro-atlantic

0

În următoarele şapte zile preşedintele Barack Obama ţine două discursuri majore de politică externă. Cel de joi (19 mai 2011), de la Washington, priveşte Orientul Mijlociu şi este denumit „Cairo 2”, după momentul Cairo din 2009.

Scopul este de a stabili o viziune şi o strategie pentru politica americană privind regiunea, înainte de sosirea premierului Benjamin Netanyahu la Washington. Se doreşte totodată o infirmare a declaraţiei unuia dintre consilierii lui Obama, într-un recent articol din New Yorker, că în politica externă preşedintele american „a condus din spate”.

Nu acesta este modul în care doreşte liderul de la Casa Albă să fie văzut într-un an electoral, comentează editorialistul Timothy Garton Ash în ediţia de miercuri (18 mai 2011) a ziarului britanic The Guardian.

Garton Ash a fost informat că al doilea discurs, care urmează să fie pronunţat la Londra, miercuri, 25 mai, va fi despre Europa şi relaţiile transatlantice. Turneul său european are ca etape o vizită la locul de naştere al unui strămoş al său în Moneygall în Irlanda, cu toată pompa unei vizite de stat în Marea Britanie ca oaspete al reginei, reuniunea G-8 de la Deauville în Franţa şi o vizită de două zile în Polonia.

Obama va pronunţa discursul european în medievala Westminster Hall, un loc unde, din 1945, doar trei demnitari străini au avut onoarea de a se adresa Camerelor reunite ale Parlamentului: Charles de Gaulle, Nelson Mandela şi Papa Benedict al XVI-lea.

Potrivit informaţiilor lui Garton Ash, cele două discursuri nu sunt încă concepute ca o pereche strategică, deşi ar trebui să fie. Nu există alt proiect în care parteneriatul strategic dintre Europa şi SUA să fie mai urgent precum acela de a răspunde la cea mai importantă evoluţie politică a începutului de secol XXI: primăvara arabă.

Niciunul din malurile Atlanticului nu poate face acest lucru pe cont propriu. Numai SUA pot convinge Israelul să accepte soluţia a două state. Numai europenii pot oferi ajutorul, know-how-ul, comerţul şi investiţiile pentru a permite construirea unui stat palestinian viabil. Numai SUA au suficientă influenţă asupra militarilor egipteni pentru a-i împiedica să înăbuşe în faşă noua democraţie din ţara lor. Aceasta nu poate creşte fără acces la pieţele europene, la educaţie şi la sprijin în întreaga Mediterană.

Parteneriatul euro-atlantic nu este un scop în sine, ci mijlocul necesar pentru un scop comun. Scopul comun trebuie să fie acela de a ajuta primăvara arabă să devină o vară a libertăţii de durată pentru întreaga lume islamică. Acesta ar trebui să fie al treilea proiect major al parteneriatului transatlantic de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Primul proiect a fost reconstrucţia Europei Occidentale după 1945, simbolizată de Planul Marshall, fondarea NATO, a Consiliului Europei şi a instituţiilor care au dus la UE de astăzi. Aici, SUA a fost de departe cel mai puternic partener. Al doilea proiect a fost integrarea Europei Centrale şi de Est în ceea ce europeni ca Vaclav Havel au botezat „structurile euro-atlantice”. Aici, SUA şi Europa au fost parteneri egali. Momentele-cheie au fost extinderea spre Est a NATO în 1999 şi a UE în 2004.

În al treilea proiect, puterea potenţială a UE de a genera schimbări paşnice este oarecum mai mare decât cea a SUA relativ slăbite. Africa de Nord şi Orientul Mijlociu sunt în fond străinătatea apropiată a Europei. Răspunsurile la mişcările de auto-eliberare, dimensiunile economice, sociale, juridice, administrative şi culturale ale puterii, în care Europa este bogată, sunt mai relevante decât cele militare, în care SUA deţin supremaţia.

Politica externă a lui Obama s-a caracterizat până acum prin ceea ce se numeşte politicos „realism”. El însuşi a definit-o: „Adevărul este că politica mea externă este de fapt o revenire la politica bipartizană tradiţională realistă a lui George Bush tatăl, a lui John Kennedy şi într-un fel a lui Ronald Reagan”. Până acum priorităţile sale au fost securitatea în primul rând, dezvoltarea în al doilea rând, democraţia şi drepturile omului pe un al treilea loc slab.

Acesta este momentul perfect pentru el pentru a deschide un nou capitol de politică externă. Uciderea lui Osama ben Laden a demonstrat că poate fi mai dur şi mai eficient decât George W. Bush atunci când vine vorba de lupta împotriva teroriştilor. Nu mai trebuie să se teamă de zeflemeaua Fox News că este confuz şi „soft” privind terorismul. Erupţia populaţiilor din întreaga lume arabă cere imperios un răspuns. Între ele, aceste două evenimente au deschis deja un nou capitol.

Tonul nu va fi uşor de găsit. Un preşedinte american nu poate vorbi astăzi lumii islamice sau Europei aşa cum a vorbit Truman, în urmă cu 65 de ani, lumii comuniste şi Europei occidentale. Nici europenii şi nici arabii nu sunt pregătiţi să primească ordine de la Washington. Wael Ghonim, organizatorul comunităţii Facebook ar vrea să audă mai multe despre valori decât doar interese. Primele indicii sugerează că preşedintele a auzit acest mesaj şi va descrie rolul SUA drept „facilitator” în Orientul Mijlociu.

În ceea ce priveşte Europa, aceasta nu este pregătită să i se spună ce să facă, chiar de către Obama. Dar acest expert în cuvinte va găsi cu siguranţă o modalitate de a vorbi despre rolul Americii în Orientul Mijlociu extins, indicând ce speră el că poate face Europa – în cadrul unui parteneriat strategic între egali.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.