Scriitorul Fănuş Neagu a murit, răpus de cancer. Dar a lăsat în urmă un mesaj răscolitor: „Urât mai trăiţi, domnilor!”

0

Scenaristul, scriitorul şi publicistul Fănuş Neagu a murit marţi dimineaţă (24 mai) la ora 3,30, la Spitalul Elias din Capitală, a declarat purtătorul de cuvânt al spitalului, dr. Valentin Calu. Fănuş Neagu avea 79 de ani. Fănuş Neagu a fost internat mult timp din cauza unui cancer, iar în ultimele săptămâni a fost în comă.

 

În 2008, aflat pe patul de spital, Fănuş Neagu i-a trimis o scrisoare jurnalistului Marius Tucă, în care acuza agresivitatea presei faţă de situaţia sănătăţii lui.

Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nicio întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără sa se fi născut„, continuă acesta.

Artistul continuă: „Da, sunt bolnav – cancer de prostată cu diseminări – mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decât să mă lasaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi sperantele mele. Eu ştiu să îndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Vă întreb: o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie vă trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? Literatură nu citiţi, prin urmare nici cărţile mele, la film nu mergeţi, la teatru nici atât. Îmi închipui cu toată sinceritatea ca nici de urât nu ne urâţi.

Atunci nu încape decât o singură explicaţie: sunteţi mânaţi cu biciul de patronii voştri să aduceţi ştiri ce să sature aşteptările unui public, de voi înşivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaţionalism ieftin, erotism vulgar etc”.

„Aş mai avea destule să vă spun, dar mă opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se înţelege, aţi fi vrut să fie unul american, dar n-am ce face): «Urât mai trăiţi, domnilor!»”, şi-a încheiat Fănuş Neagu scrisoarea.

 

Scurtă biografie

Scriitorul Fănuş Neagu s-a născut în 1932, la 5 aprilie, în comuna Grădiştea de Sus, judeţul Brăila.

Povestitor şi nuvelist extraordinar, inspirat în special de lumea ţărănească, dar şi de specificul vieţii portuare dunărene din zona sud-estică a ţării, a Brăilei natale, Fănuş Neagu s-a impus prin cărţile sale ca unul dintre marii povestitori ai literaturii române, pitorescul, lirismul şi savoarea lexicală din scrierile sale asigurând autorului un foarte mare şi bine meritat succes.

A urmat Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (1951-1953) şi apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

După ce şi-a terminat studiile, a fost învăţător în satul Largu din Bărăgan (1953-1954), apoi a lucrat ca redactor la „Scânteia tineretului” (1954-1956), la revistele „Luceafărul” şi „Amfiteatru” (1965-1968), ca secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi redactor-şef la revista „Literatorul” (1990-1998).

A condus Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, în calitate de director, între anii 1993-1997.

Literar, a debutat cu nuvela „Duşman cu lumea”, apărută în revista „Tânărul scriitor” (1954), patru ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din „Ningea în Bărăgan” (1959). Au urmat culegerile de povestiri şi nuvele „Somnul de la amiază” (1960), „Dincolo de nisipuri” (1962), „Cantonul părăsit” (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Vară buimacă” (1967) – care au fost incluse, alături de lucrări inedite, în antologiile „În văpaia lunii” (1971, 1979), „Fântâna” (1974), şi alte volume de proză scurtă, printre care: „Casa care se leagănă” (1972), „Pierdut în Balcania” (1982), „Povestiri din drumul Brăilei” (1985), „Partida de pocher” (1994) şi „O corabie spre Bethleem” (1997), „Dincolo de nisipuri” (2004).

Despre mecanismul şi geneza povestirii, scriitorul însuşi mărturisea: „O povestire e o fibră din durerea trecerii noastre. Când e veselă, luminează tâmpla; tristă, izbeşte-n osul frunţii.

O povestire bună şi scurtă ţine de magic. (…) Povestirile se scriu aşa: se ia un fapt de viaţă, real sau închipuit, se tăvăleşte printr-un morman de amintiri şi-un munte de observaţii asupra oamenilor şi a naturii, se scoate apoi pe o vale verde, se pune la uscat pe un măceş înflorit, e lăsat să-l bată soarele şi să-l fluiere, se trage apoi la sticlă şi se varsă, pe înnoptate, cu multă închipuire proaspătă, în urechea copiilor”.

Câteva dintre nuvelele şi povestirile sale au fost traduse şi incluse în numeroase antologii apărute în străinătate.

Ca prozator, a cunoscut deplina consacrare cu romanul „Îngerul a strigat” (1968), titlu de referinţă al prozei româneşti postbelice, carte care a dominat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut.

Acest prim roman a fost urmat de „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire” (1976), „Scaunul singurătăţii” (1988), toate trei obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor, şi de „Ţara hoţilor de cai” (1991), „Amantul Marii Doamne Dracula” (2001). În anul 2004 i-a apărut „Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă” (2 volume).

Unii critici i-au reproşat aproape lirismul, metaforismul excesiv, care ar fi inadecvate genului epic. Este adevărat că de la „Îngerul a strigat”, până la „Amantul Marii Doamne Dracula” scriitorul manifestă tot mai acut tendinţa subiectivizării, a stilizării metaforice. Dar, în loc să fie un motiv de reproş, din prejudecata că epicul cere în mod necesar obiectivitate, metafora, element stucturant fundamental, poate oferi, dimpotrivă, cheia originalităţii scriiturii „fănuşiene”.

Atras de teatru, a scris câteva piese, între care „Eclipsa de zgomote” (1970, piesă în două părţi), „Scoica de lemn” (1978), „Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp” (1988), toate premiate de Uniunea Scriitorilor, „Olelie” (1983). A semnat, singur sau în colaborare, scenarii de film: „Lumină de iulie” (1963), „Casa de la miezul nopţilor” (1975), „Lişca” (1983), „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Casa din vis” (1991), „Terente – regele bălţilor” (1995) ş.a.

A colaborat cu articole, reportaje, povestiri la foarte multe ziare şi reviste, a prefaţat diverse cărţi cu profil sportiv sau turistic şi a mai publicat „tablete” sportive, foarte pitoreşti, în „România literară”, adunate în volumele „Cronici de carnaval” (1972) şi „Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea” (1977). Printre volumele sale de publicistică se numără şi „Cartea cu prieteni.

Poeme răsărite în iarbă” (1979) şi „A doua carte cu prieteni” (1985), care conţin însemnări despre scriitorii pe care i-a cunoscut, „Insomnii de mătasă” (1981), „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj” (1987).

De asemenea, a scris şi literatură pentru copii („Caii albi din oraşul Bucureşti”, 1967).

Membru corespondent (din 12 nov. 1993) şi membru titular (din 21 dec. 2001) al Academiei Române.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.