Dictatorii şi popoarele lor

0

Dragostea dictatorilor pentru popoarele lor nu are nevoie de nicio demonstraţie: se poate măsură prin numărul şi varietatea armelor şi muniţiilor folosite pentru a le menţine pe calea progresului şi a păcii sociale, o cale ameninţată de duşmani interni şi externi – de „bandele fasciste aflate în slujba terorismului internaţionaľ.

Pentru a-şi apăra cuceririle unii sunt dispuşi să sacrifice orice, inclusiv poporul.

Dragostea dictatorilor arabi şi nearabi faţă de patria cu care se identifică – ne amintim, de exemplu, de Ceauşescu şi de confraţii lui – are drept limită moartea unui număr nedefinit de supuşi şi chiar a lor proprie, notează luni (30 mai 2011) într-un editorial ziarul El Pais.

La amendamentele patetice propuse de Ben Ali şi Hosni Mubarak, în zilele premergătoare înlăturării lor, pot fi adăugate cele făcute în ultimele luni de Gaddafi, Bashar al Assad şi de preşedintele Yemenului: cramponaţi de scaunele lor, ei au anunţat încetarea ostilităţilor, măsuri liniştitoare şi calendare electorale reclamate de popor.

Toate în imagini suprarealiste ale discursurilor lor televizate, în timp ce în pieţe manifestanţii cereau plecarea lor imediată de la putere.

Discursul dictatorilor se adaptează, desigur, psihologiei şi temperamentului fiecăruia: fanfaronul Gaddafi lansează ameninţări şi insulte împotriva duşmanilor poporului /poporul este el!; / Ali Abdullah Saleh o zi spune ceva, iar a doua zi altceva în timp ce se ţine tare de scaun; Bashar al Assad spune că împărtăşeşte durerea familiilor victimelor, dar continuă să sporească numărul acestora.

Dintre toate revoltele care agită lumea arabă, ce mai semnificativă este cea din Siria. După asediul brutal de la Deraa, unde s-a situat epicentrul contestării, preşedintele Assad, în pofida imaginii sale de om amabil şi conciliant, capabil să transforme autoritarismul de granit al tatălui într-o dictatură mai blândă, nu a ezitat să trimită artileria, tancurile Gărzii Prezidenţiale şi a Patra divizie de blindate la Banias şi în suburbiile „rebele” din capitală.

Asemeni tovarăşilor săi din Libia şi Yemen, el asigură că manifestanţii sunt manipulaţi de bande salafiste şi teroriste, deşi realitatea îl contrazice.

Imaginile video postate pe Facebook arată masacrarea celor care protestează în mod paşnic, în timp ce armata şi poliţia insistă că nu fac decât să asigure menţinerea ordinii şi a liniştii.

Situaţia strategică a Siriei, ţară care are frontiere cu Irakul, Libanul, Iordania şi Israelul, explică rezervarea manifestată de preşedintele Obama în discursul său de săptămâna trecută.

Acuzaţiile lansate împotriva lui Gaddafi şi a lui Abdullah Saleh de cei care reclamă plecarea lor imediată, pentru a instaura un regim democratic, se atenuează în cazul lui lui Assad, negociator indispensabil în himericul acord de pace cu Israel.

Riscul unei implozii a confictelor interreligioase, asemeni celor cu care se confruntă Irakul de la fatidica invazie din 2003, nu poate fi eliminată, dar nici nu poate fi folosită pentru a justifica un regim represiv care dispreţuieşte viaţa cetăţenilor săi.

Unei dictaturi care îşi arată acum adevărata faţă după ce şi-a scos masca de negociator, afişată în urmă cu câţiva ani. Reprimările violente ale puterii, fie că vin din partea Libiei, Siriei sau a Yemenului, necesită o condamnare unanimă din partea unei Uniuni Europene dezbinate, care de abia acum deschide ochii în faţa abuzurilor unor lideri pe care îi susţinea pentru interesele sale economice şi cărora le-a vândut arme şi chiar bombe cu fragmentaţie.

Dragostea dictatorilor pentru popoarele lor nu are nevoie de nicio demonstraţie: se poate măsură prin numărul şi varietatea armelor şi muniţiilor folosite pentru a le menţine pe calea progresului şi a păcii sociale, o cale ameninţată de duşmani interni şi externi – de ‘bandele fasciste aflate în slujba terorismului internaţionaľ.

Pentru a-şi apăra cuceririle unii sunt dispuşi să sacrifice orice, inclusiv poporul.

Dragostea dictatorilor arabi şi nearabi faţă de patria cu care se identifică – ne amintim, de exemplu, de Ceauşescu şi de confraţii lui – are drept limită moartea unui număr nedefinit de supuşi şi chiar a lor proprie, notează luni (30 mai 2011) într-un editorial ziarul El Pais.

La amendamentele patetice propuse de Ben Ali şi Hosni Mubarak, în zilele premergătoare înlăturării lor, pot fi adăugate cele făcute în ultimele luni de Gaddafi, Bashar al Assad şi de preşedintele Yemenului: cramponaţi de scaunele lor, ei au anunţat încetarea ostilităţilor, măsuri liniştitoare şi calendare electorale reclamate de popor.

Toate în imagini suprarealiste ale discursurilor lor televizate, în timp ce în pieţe manifestanţii cereau plecarea lor imediată de la putere.

Discursul dictatorilor se adaptează, desigur, psihologiei şi temperamentului fiecăruia: fanfaronul Gaddafi lansează ameninţări şi insulte împotriva duşmanilor poporului /poporul este el!; / Ali Abdullah Saleh o zi spune ceva, iar a doua zi altceva în timp ce se ţine tare de scaun; Bashar al Assad spune că împărtăşeşte durerea familiilor victimelor, dar continuă să sporească numărul acestora.

Dintre toate revoltele care agită lumea arabă, ce mai semnificativă este cea din Siria. După asediul brutal de la Deraa, unde s-a situat epicentrul contestării, preşedintele Assad, în pofida imaginii sale de om amabil şi conciliant, capabil să transforme autoritarismul de granit al tatălui într-o dictatură mai blândă, nu a ezitat să trimită artileria, tancurile Gărzii Prezidenţiale şi a Patra divizie de blindate la Banias şi în suburbiile ‘rebele’ din capitală.

Asemeni tovarăşilor săi din Libia şi Yemen, el asigură că manifestanţii sunt manipulaţi de bande salafiste şi teroriste, deşi realitatea îl contrazice.

Imaginile video postate pe Facebook arată masacrarea celor care protestează în mod paşnic, în timp ce armata şi poliţia insistă că nu fac decât să asigure menţinerea ordinii şi a liniştii.

Situaţia strategică a Siriei, ţară care are frontiere cu Irakul, Libanul, Iordania şi Israelul, explică rezervarea manifestată de preşedintele Obama în discursul său de săptămâna trecută.

Acuzaţiile lansate împotriva lui Gaddafi şi a lui Abdullah Saleh de cei care reclamă plecarea lor imediată, pentru a instaura un regim democratic, se atenuează în cazul lui lui Assad, negociator indispensabil în himericul acord de pace cu Israel.

Riscul unei implozii a confictelor interreligioase, asemeni celor cu care se confruntă Irakul de la fatidica invazie din 2003, nu poate fi eliminată, dar nici nu poate fi folosită pentru a justifica un regim represiv care dispreţuieşte viaţa cetăţenilor săi.

Unei dictaturi care îşi arată acum adevărata faţă după ce şi-a scos masca de negociator, afişată în urmă cu câţiva ani. Reprimările violente ale puterii, fie că vin din partea Libiei, Siriei sau a Yemenului, necesită o condamnare unanimă din partea unei Uniuni Europene dezbinate, care de abia acum deschide ochii în faţa abuzurilor unor lideri pe care îi susţinea pentru interesele sale economice şi cărora le-a vândut arme şi chiar bombe cu fragmentaţie. Dragostea dictatorilor pentru popoarele lor nu are nevoie de nicio demonstraţie: se poate măsură prin numărul şi varietatea armelor şi muniţiilor folosite pentru a le menţine pe calea progresului şi a păcii sociale, o cale ameninţată de duşmani interni şi externi – de „bandele fasciste aflate în slujba terorismului internaţionaľ.

Pentru a-şi apăra cuceririle unii sunt dispuşi să sacrifice orice, inclusiv poporul.

Dragostea dictatorilor arabi şi nearabi faţă de patria cu care se identifică – ne amintim, de exemplu, de Ceauşescu şi de confraţii lui – are drept limită moartea unui număr nedefinit de supuşi şi chiar a lor proprie, notează luni (30 mai 2011) într-un editorial ziarul El Pais.

La amendamentele patetice propuse de Ben Ali şi Hosni Mubarak, în zilele premergătoare înlăturării lor, pot fi adăugate cele făcute în ultimele luni de Gaddafi, Bashar al Assad şi de preşedintele Yemenului: cramponaţi de scaunele lor, ei au anunţat încetarea ostilităţilor, măsuri liniştitoare şi calendare electorale reclamate de popor.

Toate în imagini suprarealiste ale discursurilor lor televizate, în timp ce în pieţe manifestanţii cereau plecarea lor imediată de la putere.

Discursul dictatorilor se adaptează, desigur, psihologiei şi temperamentului fiecăruia: fanfaronul Gaddafi lansează ameninţări şi insulte împotriva duşmanilor poporului /poporul este el!; / Ali Abdullah Saleh o zi spune ceva, iar a doua zi altceva în timp ce se ţine tare de scaun; Bashar al Assad spune că împărtăşeşte durerea familiilor victimelor, dar continuă să sporească numărul acestora.

Dintre toate revoltele care agită lumea arabă, ce mai semnificativă este cea din Siria. După asediul brutal de la Deraa, unde s-a situat epicentrul contestării, preşedintele Assad, în pofida imaginii sale de om amabil şi conciliant, capabil să transforme autoritarismul de granit al tatălui într-o dictatură mai blândă, nu a ezitat să trimită artileria, tancurile Gărzii Prezidenţiale şi a Patra divizie de blindate la Banias şi în suburbiile „rebele” din capitală.

Asemeni tovarăşilor săi din Libia şi Yemen, el asigură că manifestanţii sunt manipulaţi de bande salafiste şi teroriste, deşi realitatea îl contrazice.

Imaginile video postate pe Facebook arată masacrarea celor care protestează în mod paşnic, în timp ce armata şi poliţia insistă că nu fac decât să asigure menţinerea ordinii şi a liniştii.

Situaţia strategică a Siriei, ţară care are frontiere cu Irakul, Libanul, Iordania şi Israelul, explică rezervarea manifestată de preşedintele Obama în discursul său de săptămâna trecută.

Acuzaţiile lansate împotriva lui Gaddafi şi a lui Abdullah Saleh de cei care reclamă plecarea lor imediată, pentru a instaura un regim democratic, se atenuează în cazul lui lui Assad, negociator indispensabil în himericul acord de pace cu Israel.

Riscul unei implozii a confictelor interreligioase, asemeni celor cu care se confruntă Irakul de la fatidica invazie din 2003, nu poate fi eliminată, dar nici nu poate fi folosită pentru a justifica un regim represiv care dispreţuieşte viaţa cetăţenilor săi.

Unei dictaturi care îşi arată acum adevărata faţă după ce şi-a scos masca de negociator, afişată în urmă cu câţiva ani. Reprimările violente ale puterii, fie că vin din partea Libiei, Siriei sau a Yemenului, necesită o condamnare unanimă din partea unei Uniuni Europene dezbinate, care de abia acum deschide ochii în faţa abuzurilor unor lideri pe care îi susţinea pentru interesele sale economice şi cărora le-a vândut arme şi chiar bombe cu fragmentaţie.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.