SUA-China: oboseala puterii

0 10

În timp ce Barack Obama îşi făcea turneul triumfător de celebritate politică numărul unu în Europa, mulţi au vrut să creadă că America rămâne puterea mondială hegemonică, în pofida tuturor profeţiilor de declin al acesteia.

Câteva zile mai târziu, informaţia potrivit căreia China se va dota curând cu o bază navală în Pakistan, a fost interpretată de mulţi ca o dezertare a Islamabadului în tabăra chineză, confirmând faptul că puterea merge în Orient.

Care dintre aceste afirmaţii este corectă? Niciuna, este de părere Bill Emmott, fostul editor al revistei The Economist, semnatarului editorialului publicat de la Stampa în ediţia de luni (30 mai 2011).

Realitatea este mult mai complexă, în opinia analistului. Natura şi distribuirea puterii în lume s-a schimbat. China şi-a construit cu grijă şi alte alianţe de-a lungul coastelor Oceanului Indian, cu Myanmar, Sri Lanka şi Bangladesh. Dar a fost atentă să nu pară nici prea conflictuală.

Umilirea suferită de Pakistan prin operaţiunea americană de ucidere a lui Osama ben Laden a schimbat această situaţie, nu din punctul de vedere al chinezilor, ci din punctul de vedere al pakistanezilor.

Dintr-o dată ei au avut un motiv bun pentru a arăta că nu sunt marionete americane şi că au alternative. Astfel au arătat ceea ce indienii au suspectat ani de zile: că ajutorul chinez în extinderea portului Gwadar include şi concesionarea de structuri navale pentru China, primele pe care Beijingul le va avea în afara teritoriului său.

Acest lucru relevă, la rândul său, două circumstanţe ascunse şi parţial contradictorii. Prima este că, pe măsură ce China creşte economic, extinzându-şi interesele în Africa, Golf şi America Latina, este firesc că pentru a le proteja intenţionează să-şi proiecteze puterea militară dincolo de propriile coaste. Baza de la Gwadar confirmă acum că Beijingul este pe cale să intre în acest club, un fapt care îşi va găsi confirmarea în următorul deceniu, când China îşi va construi flota de portavioane.

A doua împrejurare dezvăluită de anunţarea bazei din Pakistan arată că Beijingul nu mai este în măsură nici să controleze şi nici să-şi ascundă expansiunea globală. Prin urmare, China are acum mai multă putere, dar datorită creşterii sale economice şi mai multe probleme.

Acest lucru se aplică şi puterii sale economice, care a făcut China tot mai importantă pentru diferite ţări, ca partener comercial, sursă de investiţii străine şi donator de ajutoare (în special în Africa şi America Latină). Această greutate economică îi aduce Beijingului o influenţă reală, însoţită însă de tensiuni şi alegeri tot mai dificile.

Recent, Brazilia, un membru al aşa-numitului grup Bric, a început să ameninţe cu măsuri de represalii comerciale împotriva Chinei dacă Beijingul nu îşi deschide piaţa pentru produsele agricole şi industriale braziliene şi nu îşi reevaluează propria monedă sau nu lasă yuanul liber să îşi găsească propria valoare pe pieţele internaţionale.

Cine a crezut că ţările din Bric (Brazilia, Rusia, India şi China, acronimul lansat de Goldman Sachs pentru a defini giganţii emergenţi ai viitorului) vor forma o alianţă împotriva Occidentului, trebuie să-şi reconsidere poziţia. Nemulţumirea Braziliei a arătat că aceste ţări au tendinţa de a lupta una cu alta exact cum înfruntă Occidentul.

Dacă se au în vedere dimensiunile multiple ale puterii – economică, ideologică, militară, non¬guvernamentală – devine evident că cea mai mare concentrare de putere în diferite categorii continuă să existe la SUA. Uneori economia lor poate apărea slăbită, valorile lor erodate, militarii lor neinvincibili, grupurile lor de lobby declasate. Dar nicio altă ţară nu reuşeşte să combine toate cele patru dimensiuni.

China nu are putere ideologică şi nici influenţă prin organizaţii neguvernamentale. Europa este mai puternică în ideologie şi în influenţa non-guvernamentală, dar în prezent puterea ei economică este ostatica crizei datoriilor suverane şi a inflexibilităţii multora dintre dintre economiile sale, în timp ce limitele puterii sale militare pot fi observate în Libia.

Aşa cum a declarat Obama în discursul său în Parlamentul britanic, săptămâna trecută, leadership-ul transatlantic continuă să fie atât meritat cât şi solicitat. Dar el trebuie să fie practicat în moduri care să ţină seama de cât de mult s-a schimbat lumea.

Acest lucru înseamnă că puterea este acum mai difuză ca oricând. Nu mai este concentrată în câteva mâini, ci se extinde, în toate dimensiunile sale. Lumea nu se învârte în jurul Occidentului. Confruntarea cu China privind extinderea sa pe mări nu înseamnă „a o limita”, ci mai degrabă o transforma într-un adversar.

Acest proces, aceasta difuziune a puterii necesită încă un leadership, care poate veni numai din partea SUA, este de părere semnatarul articolului, deoarece SUA rămân singurul lider acceptat de toţi. Dar chiar şi liderul de astăzi trebuie să lucreze mai din greu pentru a obţine acceptarea şi cooperarea altora, conchide editorialistul.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata