Asasinat economic la pachet: administraţia locală pe datorie

– Câte-n lună şi-n stele! Vrute şi nevrute, auzite şi neauzite vreodată pe pământul acesta poţi afla dacă te apleci să asculţi ce trâmbiţează candidaţii la diferitele funcţii din administraţia locală, judeţeană şi naţională în campaniile electorale. Promisiuni de rezolvare a celor mai dificile şi fistichii probleme posibile, făcute cu o nonşalanţă, dar şi cu o aparentă siguranţă de sine atât de bine pusă în scenă de face să pălească de invidie toată floarea cea vestejită de sărăcie a actorimii din teatrele mai mult pustii ale României postdecembriste, prea preocupată de alergat după bani ca să mai dea atenţie culturii. Păzea, că vine iarăşi! Campania.

 

Avem astfel cu toţii ocazia să aflăm că vom merge pe autostrăzi suspendate, că vom asista, cu ochi exoftalmici, la o curăţenie exemplară a municipiilor, oraşelor şi comunelor, o întreţinere de invidiat a spaţiilor verzi, a mobilierului stradal, a dotărilor tehnice, putem deduce că servicii nici măcar visate, de o calitate ireproşabilă se vor repezi spre noi săturându-ne de atâta bunăstare, de n-o să ştim cum să-i mai oprim pe edili şi o să începem să ne facem griji pentru ei, să nu cumva să-i „scăpăm” în partea cealaltă, să devină surmenaţi de atâta preocupare pentru binele comun şi să înceapă să dea rateuri. Nimeni nu spune însă cum va face toate acestea.

Nici un candidat nu arată clar, pe bază de analiză şi planificare bugetară, de unde va avea bani pentru investiţiile decretate ca sigure şi de netăgăduit sub viitoarea lor oblăduire. Nimeni nu spune că va reduce cheltuiala complet iraţională a banului public pe mofturi precum borduri noi din beton în locuri unde nu e necesar, parcuri la ţară, pulverizarea banilor sub forma vopselei aruncate pe gropile din străzi, suprasemaforizarea inutilă şi stupidă a arterelor care devin astfel din ce în ce mai neprietenoase pentru participanţii la trafic. Şi, foarte important, nimeni nu spune că va face împrumuturi de zeci de milioane de euro ca să arunce apoi cu banii în câini.

Iată un concept relativ nou în administaţia publică locală românească, un fel de uşă din dos crăpată chipurile de fondurile europene, care cer o cofinanţare. Sub pretextul asigurării sumei necesare pentru această coparticipare, autorităţile locale au început să solicite credite, justificând că nu au avut cum să prevadă în buget accceptarea proiectului şi obţinerea finanţării europene. Şi uite aşa s-a creat precedentul, s-a introdus moda creditelor în administraţia publică locală.

Unele localităţi, cum e Iaşul de pildă, au ghinionul de a fi diriguite de primari atât de jemanfişişti şi de lipsiţi de prevedere încât au făcut credite şi pentru finanţarea integrală a unor proiecte, fără solicitarea de bani europeni, după care au redirecţionat banii astfel obţinuţi după bunul plac. Necazul s-a dublat sau chiar triplat, căci oricum nu e în regulă creditul, nici măcar pentru cofinanţare, care poate fi totuşi prevăzută prin buget la urma urmei, cu un pic de prevedere, dar să iei bani de la bănci pentru treburi pe care trebuie în mod normal să le faci din buget e de neînţeles pentru orice om cu scaun la cap.

Să vedem puţin ce se întâmplă, care e mecanismul declanşat de creditarea cheltuielilor administrative la nivel local.

Deci primarul dă cu subsemnatul – NICIODATĂ ÎN NUME PROPRIU, ci chipurile pentru locuitorii care au ghinionul să se afle în guvernarea locală a prea-iute-semnatarului – pe un contract de împrumut, posibil fără să-l intereseze costul creditului, adica banii care pleacă la rambursare, în plus faţă de suma împrumutată, din buget spre bancă, bani ce iau diverse forme precum dobândă, comisioane de administrare, de risc etc. Se angajează astfel unitatea administrativ teritorială la plata unor rate de rambursare, stabilite după o „negociere”, ce se întind pe ani buni, rate care, în mod evident, trenează bugetele viitorilor ani.

Dacă politica de împrumutare continuă, cum e cazul la Iaşi, nivelul de îndatorate creşte şi bugetele anilor următori, pe toată perioada de rambursare a creditelor, devin din ce în ce mai sugrumate. Nevoia unui surplus de bani va fi resimţită şi mai acut şi – hop! – iată şi ajutorul: alte credite, nu-i aşa? Am uitat să spun că fiecare credit trebuie garantat, desigur.

După modelul „pionierului” în domeniu, Nicuşor Constantinescu, şi Nichita al nostru – n-ar mai fi! – a garantat creditul Dexia cu toate veniturile curente ale bugetului local, cu subvenţiile primite de la bugetul statului şi de la alte administraţii, mai puţin transferurile voluntare şi sumele defalcate din TVA pentru investiţii. Mai multe împrumuturi vor face ca la un moment dat bugetul local să nu mai poată susţine integral garantarea şi să fie nevoie de suplimentarea cu bunuri din patrimoniu. Alţi bani, altă distracţie, aşa-i?

Cel mai sinistru este faptul că, logic, în afară de populaţia cea năpăstuită o dată în plus, nu primarul cu beleaua, adică cel cu semnătura, trage ponoasele, ci toţi cei care vor urma în perioada de rambursare a creditelor. E de la sine înţeles că un împrumut care nu produce bani în plus nu va avea de unde să fie plătit fără să genereze „găuri negre” în bugetul local sau judeţean, resimţite dezastruos de nimeni alţii decât de guvernaţi.

Pe de o parte, cel care angajează creditul obţine, teoretic, rezultate mai bune în mandatul său, căci a fost ajutat de o injecţie financiară masivă. În aceste condiţii, presupunând că e bine intenţionat şi doar neştiutor, el poate deveni, cu puţin noroc şi ceva speteală, un ctitor de frunte al ţării, nu-i aşa? Pentru cel mult un mandat de patru ani. Sau, hai, chiar pe două, deci opt ani. „Nu contează ce va veni după mine”.

Pe de altă parte, cei care-i vor lua locul, dacă totuşi nu va mai fi votat, vor fi legaţi de mâini şi de picioare, căci bugetul nu e Făt Frumos să crească într-un an cât alţii în zece. Nu vor putea face nici lucrările obişnuite de întreţinere, nicidecum noi investiţii. Conştienţi de acest lucru, potenţialii candidaţi vor zbura probabil care-ncotro, ca potârnichile şi nu va mai jindui nimeni fotoliul de primar ori de preşedinte de consiliu judeţean.

Ori poate va rămâne acelaşi nechibzuit la cârma comunei, oraşului etc., fiind nevoit apoi să explice, precum Stolojan în mandatul de prim ministru, că de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere şi că banii din buget sunt serios diminuaţi faţă de anii precedenţi, deci „ciocul mic”. Iată că astfel se poate altera, în cele din urmă, însuşi jocul democratic, angrenajul alegerilor. Staţi liniştiţi, nu spun că la noi chiar ar fi o democraţie autentică, dar până acum măcar în aparenţă se înregistra o oarecare funcţionalitate, să zicem.

Dacă e să băgăm în seamă şi gurile rele, acestea turuie că se preferă deja împrumutul în administraţia publică locală, în detrimentul fondurilor UE, pentru că dinamica banilor din împrumut, mai cu seamă în ce priveşte verificarea, ţine doar de bugetul local, un domeniu mult mai puţin controlat decât cel al stipendiilor europene.

Ce e mai rău e faptul că întreaga chestiune a împrumuturilor la nivel de autorităţi locale, de o importanţă capitală, căci e vorba de bani publici utilizaţi iraţional şi fără control strict, nu e reglementată de nici o lege din România.

Bineînţeles, pe masa de lucru a parlamentarilor îşi croiesc drum mai întâi proiecte legislative cu mult mai interesante, de o utilitate dincolo de orice dubiu şi care nu suferă amânare, cum ar fi cel al domnului deputat PSD Victor Socaciu, privind dublarea în limba română a filmelor. Nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva pe deja bătrânul rapsod modern… Ori precum cel iniţiat de mai obscurul Mirel Taloş, de la PNL, privind prevenirea intoleranţei religioase, dar ţintind în fapt la dinamitarea completă a libertăţii de exprimare pe teme religioase, căci se referă şi la discuţiile private.

Împrumutul pentru investiţie integrală şi unică ar fi, poate, justificat doar în cazuri rare, în urgenţe absolute, cum ar fi după dezastre naturale, dacă banii alocaţi din fondul de rezevă al Guvernului, donaţii sau din alte surse legale şi gratuite ar fi insuficienţi pentru remedierea efectelor. Ori în cazuri precum riscul iminent şi proaspăt detectat de prăbuşire a unei clădiri din patrimoniu, fără o investiţie imediată în consolidare. Şi numai dacă pierderea exprimată în bani ar fi cu mult mai mare decât suma necesară salvării.

Aşa însă, ceva din modul în care se „operează” pe şest banul public viitor prin apelarea la credite mă duce cu gândul la o formă subtilă de asasinat economic, la o livrare cam ca una din opţiunile sugerate de vânzătoarele de la chioşcurile de patiserie: „cum vreţi macedonia, «aici» sau la pachet”? Ei bine, prin contractarea de credite pentru orice moft, „aleşii” optează să înmormânteze financiar unitatea administrativ teritorială, la cârma cărora se află temporar, „la punguţă”. N-am folosit forma reflexivă „să-şi”, căci de cele mai multe ori „aleşii” nu au nimic în comun cu localitatea sau judeţul în cauză, fiind veniţi de pe alte meleaguri. Şi, la cum merg treburile în general, prin Iaşi ori aiurea în ţară, rămâne să verificăm dacă nu cumva sunt şi extratereştri care vor să ne pape, că parcă prea-s puşi pe rele…

Ion SCUTARU

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.