EUR
4,84 RON
(-0.02%)
USD
4,40 RON
(+1.7%)
GBP
5,30 RON
(-1.29%)
CHF
4,55 RON
(+0.4%)
BGN
2,47 RON
(+0.12%)
BYN
1,70 RON
(+1.09%)
CAD
3,13 RON
(-0.25%)
RSD
0,04 RON
(+0.14%)
AUD
2,65 RON
(+0.51%)
JPY
0,04 RON
(+0.12%)
CZK
0,18 RON
(-1.37%)
INR
0,06 RON
(+0.5%)

 

Măiestria supăratului la români

– Un site cu articole de opinie şi analize sociale relua la rândul său zilele trecute, pentru a nu ştiu câta oară în ultimii ani, teoria – corectă în accepţiunea, cred, a celor mai mulţi dintre noi – potrivit căreia românii s-au schimbat foarte mult din 1989 încoace. Se arată că locuitorii acestui areal geografic s-au adaptat la regulile capitalismului şi la dinamica exacerbată a societăţii consumeriste, că nivelul de cultură a noilor generaţii a scăzut spre catastrofal, că s-a încurajat şi dezvoltat o apetenţă pentru lux şi articole de firmă, că lumea a devenit mult mai activă din punct de vedere politic, că tinerii par să nu fie deranjaţi de bulversarea fără precedent a scării valorilor şi multe altele asemenea – lucruri absolut reale.

 

Bineînţeles, abordarea subiectului în spaţiul restrâns al unui eseu nu poate fi sub nici o formă exhaustivă dar, mergând pe acelaşi fir, putem descoperi asupră-ne o pleiadă de însuşiri care nu mai corespund celor avute înainte de 1990.

Profilul psihologic al românului obişnuit pare a se fi schimbat substanţial,  unele trăsături noi căpătate ori dezvoltate în procesul acesta de adaptare nefiind deloc măgulitoare. Trecând de cele mai negative, deja cântate şi descântate inclusiv în mainstream media, constat cu nefericire şi din ce în ce mai des că, printr-un mecanism subtil, o caracteristică nouă, pe cât de plină de prost gust, pe atât de lipsită de logică tinde să se generalizeze în rândul maselor de trăitori ai acestei ţări. E vorba de uşurinţa de a ne supăra a noastră, a românilor. De modul în care ne supărăm. Ce anume ne provoacă necazuri. Care e nivelul, altfel din ce în ce mai scăzut, al  neajunsurilor la care are loc cedarea la stres a unuia sau altuia dintre noi. Care e indicele de acceptare a unei situaţii neplăcute sau alteia, variabilă aflată de asemenea în picaj, pe fundalul din ce în ce mai întunecat al unui mediu social aflat într-o clară degenerescenţă.

Cred că relaţiile interpersonale de astăzi, dacă e să comparăm cu ce-a fost în socialism, au mult de suferit. Românul a căpătat o adevărată voluptate de a strânge amarul, pic cu pic, complementar unui autoimpus refuz de comunicare cu cel identificat ca „uzurpator de drepturi”, ca supapă de siguranţă relaţională, până la cote care-l fac apoi să spumege de furie.

El îşi clădeşte nefericirea în tăcere, intrând într-o spirală negativă a logicii celui năpăstuit, prigonit sau batjocorit de altul, adăugând zilnic noi şi noi argumente – poate reale, poate doar interpretări sau închipuiri – ce-i probează în final în proprii ochi, fără putinţă de tăgadă, statutul de victimă. Iar la sfârşit, cu un mare bum sau un mare fâs, după caz, nemulţumitul detonează relaţia cu o satisfacţie uneori atât de vizibilă, că te apucă greaţa.

Cum poate fi oare categorisită lipsa oricărei dorinţe de dezamorsare a unui potenţial conflict prin dialog civilizat, din timp, înainte de acumularea oricăror frustrări, dacă cineva constată că e, să zicem, nedreptăţit ori „luat de fraier”, în propria viziune, de altul? Timiditate? Frică de realitate? Dorinţă de apreciere şi chiar autoapreciere de după acel spectacular „i-am zis-o!” de la finalul lesne de prognozat? Parcă aduce puţin cu prostia? Cine ştie care e de fapt răspunsul corect?

De-o fi una, de-o fi alta, încep să cred că românii au adus acest tip de manifestare psihică la nivel de artă, ceea ce se constituie, cel puţin în opinia mea, într-o altă anomalie comportamentală a acestui popor. Neam din care mă trag, ceea ce face ca aceste constatări proprii să doară ca un cui înroşit în foc şi înfipt apoi în inimă.

Fenomenul ajunge astăzi, e lesne de observat, la cote paroxistice. Nu destul suntem noi românii făcuţi pur şi simplu arşice, financiar, economic, cultural, iată că ne mai şi complacem în situaţia de a ne pune rău unii cu ceilalţi, din motive de cele mai multe ori  absolut copilăreşti. Ajutaţi din greu de veritabile trupe de şoc psihologic infiltrate în media, dar câteodată şi de simpli terţi cu vocaţia semănării discordiei. Manipulatori nativi, lipsiţi de pregătire de luptă psihologică, adesea fără un minim de cultură şi bună creştere, dar cu simţul în speţă bine dezvoltat. Şi, din păcate, grozav de eficienţi, în special dacă au de câştigat de pe urma ţesăturii cu urzeală înveninată.

Constat că mi se întâmplă şi mie deşi, zic eu, am conştiinţa curată şi încerc mereu să fiu foarte atent cu ceilalţi, mi se nimereşte spuneam să mai supăr pe cutare sau cutare, din motive de cele mai multe ori hilare.

Câteodată, în atari situaţii, îmi revine în minte bancul acela cu ursul care-l penaliza pe iepuraş până şi pentru faptul că acesta nu purta şapcă.

Aţi dedus, probabil, că prezentul text e mai degrabă o suită de introspecţii, sub imperiul amărăciunii produse de o asemenea întâmplare. Sunt momente când mi-aş dori să am puterea să reduc sau chiar să elimin stresul bazal ce macină, iată, atât de evident, societatea românească, fie şi cât a mai rămas din ea.

Din păcate, ca simplu muritor, mă văd nevoit doar să mă adaptez situaţiei, pentru a nu pica şi eu victimă aceluiaşi fenomen. Nu pot decât să sper că, pe principiul logicii populare potrivit căreia orice şut în fund e un pas înainte, impactul aplicat de unii, cu lipsă de scrupule, în „profundorul” acestei naţii se va regăsi tradus, undeva într-un viitor poate nu prea îndepărtat, ca un progres cât de cât palpabil. Da, ştiu că mă îmbăt cu apă rece, mulţumesc. Mă duc să-mi beau cafeaua. Amară ca situaţia aceasta.

Ion SCUTARU

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata