Presa, sindromul CSR şi siguranţa noastră spulberată

Sâmbătă seara, niscaiva spirite mai încinse au dat pe-afară prin Cantemir, altfel unul din cele mai liniştite cartiere ale Iaşului. Un tânăr a fost pare-se agresat de un grup de cunoscuţi şi s-a întors înarmat cu o bâtă şi un cuţit să le arate el ălora. Până la urmă, esenţa lui pacifistă şi-a spus cuvântul şi, în faţa unei cete de vreo douăzeci de haidamaci hotărâţi, a trebuit să facă degrabă cale-ntoarsă, cu tot cu armamentul din dotare. S-a refugiat într-un magazin unde, văzându-l echipat de luptă, cineva l-a plesnit în obraz cu o sticlă. Salvare, Poliţie, presă, bâlci. Iată, pe scurt – şi din birou – „povestea conflictului armat” sau a „bătăii cu bâte şi cuţite între găştile de cartier, pe străzile Iaşului”.

După cum mărturiseam mai înainte, nu m-am obosit să fac deplasarea la faţa locului, să fac poze, să discut cu martori, să preiau date de la Poliţie şi de la Salvare ori de la Spitalul de Urgenţă, unde mai mult ca sigur a fost dus acest mic Conan Barbarul de Iaşi. Dar nici nu a fost necesar, pentru că una din diferenţele între o ştire şi un articol de opinie constă în faptul că în cazul primului gen de scriitură jurnalistică e obligatoriu ca documentarea să se facă pe teren, dacă se poate simultan cu desfăşurarea evenimentului relatat, să surprindă şi să redea cu maximă claritate realitatea de la faţa locului, cât mai amplu, pe când articolul de opinie se poate baza fie şi numai pe informaţii mai vechi, provenite nu neapărat din sursă directă, dar care să fie credibile. Ce se întâmplă însă când unele părţi din mainstream media (presa principală, cea mai zgomotoasă şi mai fluturată în nasul cititorilor, ascultătorilor ori telespectatorilor), fără a fi prezente la eveniment, o iau razna şi introduc elemente proprii în povestea care constituie ştirea, pentru a o face, nu-i aşa, mai palpitantă, mai vandabilă, să lase „clientul” crăcănat, pe spate, uluit de forţa reproducerii informaţiilor şi în acelaşi timp, fidelizat fără să-şi dea seama prin gâdilarea anumitor instincte animalice?

Iată cum au relatat unele televiziuni şi ziare centrale „evenimentul”: „Bătaie cu bâte, cuţite şi sticle într-un cartier din Iaşi” (Pro TV); „Şocant! Bătaie cu bâte şi cuţite în plină stradă la Iaşi” (România Internaţional); „Bătaie cu bâte şi cuţite la Iaşi” (Evenimentul Zilei; Realitatea TV, care supralicitează în şapoul articolului de pe site-ul propriu: „Două găşti s-au bătut în plină stradă”) ş.a.m.d. De altfel, Realitatea şi antenele sunt deja identificate de un număr din fericire crescând de oameni ca fiind cele mai isterice organisme mass media, judecând după modul în care-şi prezintă/cosmetizează/fabrică ştirile. Se mai dă de înţeles sau chiar titrează şi faptul că poliţia nu a intervenit – de fapt a ajuns după conflict, care a fost unul relativ scurt.

Stop maşina! Mică analiză cantitativă. Faptul real: una bucată om supărat pe viaţă, una bucată bâtă, una bucată cuţit, una bucată în meclă cu sticlă (tot una bucată). De unde bâte (observaţi pluralul)? De unde cuţite? De unde găşti de cartier? De unde bătăi pe stradă? În plus, la televiziuni cum e Realitatea TV s-au pus oştenii patronului şi pe comentat evenimentul, cu informaţii de mâna a doua – altă dandana, că unii erau mai agitaţi şi mai rupţi de realitate decât alţii.

Care este impresia consumatorului de mass media la auzul sau citirea primelor informaţii din această relatare? Că pe străzile Iaşului s-a dezlănţuit iadul, că situaţia e scăpată de sub control şi că poliţaii nu ne mai protejează, că sunt puţini şi prost plătiţi. Clasica politică de a face din ţânţar armăsar, însă de data aceasta unele aspecte din comentariile legate de Poliţie sunt ceva mai aproape de adevăr. În special cele legate de numărul în scădere al purtătorilor de caschetă şi epoleţi. A, îmi cer scuze, să nu înţelegeţi că aş apăra în vreun fel această instituţie sau pe reprezentanţii ei. Nicidecum. Dar unde nu văd vreo vină, obiectivitatea mă obligă să nu o caut cu lumînarea. Vina, bătu-o-ar soarta!

Revenind la modul de prezentare a relatării de faţă, a ştirilor în general, la alegerea subiectelor de deschidere a emisiunilor de profil, părerea mea, formată în ceva ani, ca şi a multora dintre cunoscuţi, e că suntem ca şi într-un război. Unul psihologic însă. Suntem sub asaltul continuu al unui ansamblu coerent de input-uri negative, oferite cu generozitate de mass-media aflată pe val. Ştiri negative care explodează ca nişte proiectile în subconştient. Singura posibilitate de apărare ca să nu dai în CSR (Combat Stress Reaction – celebrul sindrom al nevrozei de front observat mai întâi în Primul Război Mondial) este să închizi naibii televizorul, să arunci ziarele cât colo, iar la radio să dai drumul din an în paşti, numai pe muzică – reţetă care a început de câţiva ani a fi aplicată constant de mai toţi dintre cei pe care-i cunosc. Inclusiv de subsemnatul, într-o măsură din ce în ce mai mare.

Cred că e imposibil ca, într-un stat care se preocupă cu adevărat de soarta cetăţenilor săi, să nu se găsească nimeni din conducere care să realizeze că un asemenea tratament nu se aplică decât duşmanilor, nicidecum propriei naţiuni. La noi, cum statul funcţionează doar pe jumătate, adică partea care jumuleşte cetăţeanul prin impozite şi taxe, e absurd a spera la o reacţie din proprie iniţiativă a autorităţilor. Sigur, rămâne deschis subiectul cenzurii. Dar cenzură, scuzaţi-mă, există în orice regim, fie că se recunoaşte acest lucru, fie că nu. Ca să dau numai un exemplu din capitalism, presa se AUTOCENZUREAZĂ, căci nu se cade să scrii urât despre firma care ţi-a cumpărat publicitate de atâtea mii de euro, da? Pentru tine, „X-news” sau cum Dumnezeu te-o mai fi chemând, compania „Y – cardane de bicicletă cu ataş” nu există în ştiri negative, chiar dacă, să zicem, îşi biciuieşte continuu angajaţii să producă mai mult, foloseşte mai mult munca la negru şi poluează mediul cu cianuri.

Pe frontul invizibil al „informării” populaţiei, criteriul liberal – altfel cu totul fals în acest domeniu – că piaţa reglează consumul, deci şi politica editorială a instituţiilor mass-media, adică cel pe care guvernele ne explică de atâta vreme că-l folosesc în relaţia cu făcătorii de ştiri, lasă totuşi unii combatanţi lipsiţi de apărare: copiii şi tinerii. Ce li se imprimă acestora pe retină acum vor pune în practică mâine. Mai mult, copiii de azi sunt incredibil de expuşi la scene violente şi stupide prin aparatul de cretinizat generaţii după generaţii, televizorul. Nu vă vine a crede? Încercaţi să priviţi zece minute un desen animat pe un canal dedicat. Numai zece minute. Dacă sunteţi cât de cât normal la mansardă, veţi da bir cu fugiţii de la primele imagini. Totul debordează de o ură mustindă, de răzbunări, de capete sparte. Pitici de-un cot, specialişti în arte marţiale, surprinşi în plin zbor agresiv, cu picioare proiectate înainte, spre gâtul adversarului. Auzi laitmotivul „îl omorâm pe cutare” de zece de ori pe minut. Comparaţi cu desenele animate ale anilor şaizeci, şaptezeci, optzeci chiar. Fără cuvinte, da?

Îmi pun, în aceste condiţii, întrebarea: ce ne ameninţă mai mult siguranţa? Reducerea efectivelor poliţieneşti? Tăierea de salarii ale poliţiştilor? Isterizarea populaţiei prin acţiuni iresponsabile ale mass-mediei? Formarea unor generaţii de sociopaţi cu televizorul, care se dovedeşte, iată, a fi o unealtă ideală de îndobitocit populaţia şi în comunism, şi în capitalism? Dar toate la un loc cum or fi, oare? Om trăi şi om vedea…

Ion SCUTARU

Loading...

Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.