Suntem coşul de gunoi al Europei şi nimic altceva

– Nimic nu mă scârbeşte mai mult în economia asta zisă de piaţă decât minciuna sfruntată îndesată voiniceşte pe gâtul potenţialilor clienţi, fie de către producători, fie de comercianţi. Fenomenul se manifestă peste tot în lume, dar îndeosebi în state cu deficit în reglementările care ar trebui să protejeze consumatorul, aşa cum este România. În ţări ale căror standarde de calitate garantate de lege sunt ca şi inexistente.

La noi, măgăria absolută numită reclamă mincinoasă îşi întinde atotputernică tentaculele peste mai toată economia, sau mai bine zis peste ce a mai rămas din ea. Comerţul e tarat masiv de porcării vândute ca lucruri perfect corespunzătoare descrierii de pe etichetă, în aproape toate categoriile de  mărfuri.

Din acest punct de vedere, cred că stăm pe alocuri chiar mai prost decât înainte de 1989, căci sunt cazuri în care e un nonsens să vorbeşti despre calitatea bunurilor vândute, chiar spunând că e îndoielnică: ea pur şi simplu nu există, acel bun e complet nefolosibil. Nu vă vine să credeţi? Aţi schimbat vreodată un racord de apă la chiuvetă? Nu v-aţi găsit în situaţia de a fi nevoit să mergeţi să cumpăraţi imediat altul, după ce aţi dat drumul la apă, pentru că cel abia montat a explodat pur şi simplu? Deşi era nou-nouţ, abia luat de la magazin? Sunteţi norocos. Sau o şurubelniţă căreia să-i crape mânerul în palmă, la cea mai mică solicitare, ori să i se ştirbească dantura la primul şurub strâns? Sau un scaun care să se facă bucăţi după numai câteva folosiri? Ori un bidon din plastic ce devine casant în cîteva luni şi vi se sparge în mii de ţăndări în mână, abia atins de vreun obstacol, lăsându-vă ca la dentist?

Şi chiar dacă nu sunt neutilizabile, cât de frustrant e să vezi de fiecare dată că pe cutie e prezentat un produs, iar înăuntru găseşti aproape altceva?

Iată de pildă clasicii biscuiţi rotunzi, cu cremă, al căror exemplu este cât se poate de semnificativ. Ambalajul arată invariabil un sandviş viguros, cu o cremă abundentă că dă şi pe afară, într-un strat gros, ce te îmbie parcă să deguşti dulceaţa şi parfumul fructelor ori aroma irezistibilă de cacao sau ciocolată iar, odată desfăcut, trădează nişte biete lipii anemice care ţin între ele – atunci când reuşesc această performanţă – o spoială dubioasă şi abia sesizabilă ca grosime, unsă cu o zgârcenie care l-ar înverzi de invidie şi pe Hagi Tudose.

Nu numai biscuiţii româneşti, turceşti sau arăbeşti sunt astfel, ci şi cei fabricaţi în ţări mai „spălate pe picioare”, cum sunt Olanda sau Franţa. E drept, parcă aceştia au ceva mai mult liant îndulcit. Am întâlnit un singur exemplu invers, biscuiţi sandviş făcuţi de o firmă nemţească şi distribuiţi printr-un lanţ de magazine din Germania şi Europa de Est. Nici măcar aceia nu dădeau chiar pe afară, cum arăta ambalajul, dar grosimea stratului de cremă era standard şi rezonabilă, de altfel – lucru nemţesc, totuşi. Ei bine, nici aceştia nu mai sunt de găsit acum.

Citeste si:  Fotbal: Corneliu Stroe, creatorul Craiovei Maxima, s-a stins la vârsta de 70 de ani

Îmi revine în minte celebra cutie comunistă de capsule pentru autosifon, după a căror folosire constatai că, din zece, numai şase au funcţionat cât de cât şi doar trei au dat suficient bioxid de carbon cât să iasă de-o bolboroseală ca lumea.

Ce să mai spunem de unt? Aici întâlnim două situaţii. Una, produse cu denumire asemănătoare – „Untar”, de exemplu – şi cu o compoziţie de unt între 30 şi 60%, funcţie de producător. A doua, pachetele chiar poartă denumirea „Unt” pe ambalaj, dar pleacă de la un procent de 58%, până la 92% grăsime animală din lapte în cel mai bun caz, adică cele mai scumpe, din import. Restul e margarină, prezentată ca „grăsimi vegetale hidrogenate”, cu ceva coloranţi, conservanţi şi aromatizanţi eventual.

Produsele se găsesc în marile magazine pe acelaşi raft şi nu sunt diferenţiate între ele printr-o etichetare evidentă. Totul e tacit, un fel de „phishing” de supermarket, ca să zic aşa. Intenţia e însă aceeaşi, clară ca lumina zilei. Ţeapa! Ai luat produsul mai ieftin? Mănânci mai multă margarină, dacă nu te uiţi pe ambalaj, la compoziţie. Totuşi, margarina aceea e aşezată în raful de lactate.

Să reamintesc şi de cazurile prezentate în mass-media, în care nici măcar proporţia dintre grăsimile de provenienţă animală şi cele vegetale nu corespundea celei inscripţionate pe ambalajul produsului?

Am căutat în zadar un pachet pe care să scrie „unt 100%”. Uite, deşi nu-mi permit, sunt dispus să plătesc pe el de zece ori preţul unui pachet de unt tip B. Nu există aşa ceva! În plus, aspectul prezentării ingredienţilor potenţial nedoriţi sub cât mai multe denumiri posibile e o altă faţetă a nesimţirii producătorilor. Dar şi a statului român, care permite acest lucru. Şi asta nu numai în cazul untului, ci e o problemă a tuturor produselor alimentare.

De becuri care se ard mai repede decât cele comuniste româneşti aţi auzit? Deşi au inscripţionate pe ele nume de firme cu prestigiu! De rezervoare de WC care trebuiesc „tunate” ca să funcţioneze ca lumea aţi dat? De robineţi cu pastilă ceramică şi care se defectează după cîteva utilizări v-aţi lovit? Reţineţi celebrul studiu slovac despre produsele occidentale destinate Europei de Est? Mărfuri în mod evident mai slabe calitativ decât cele de pe rafturile magazinelor din Vest? Mi s-a lipit de retină atunci cazul cafelei Jakobs, lucru pe care, ca mare băutor de cafea, pot să-l confirm şi eu. Calitatea acestui produs de pe piaţa românească a scăzut în paşi mici, dar constant până la punctul în care m-a determinat să schimb marca.

Citeste si:  Forma paharului poate influenţa cât de repede consumăm o anumită cantitate de alcool

Iată şi un alt aspect interesant, prezentat de un tânăr deputat pe blogul său. Pentru a respecta o directivă a Comisiei Europene din 2001, România a aderat prin 2006 la sistemul european de informare comunitară rapidă asupra produselor periculoase, RAPEX.

Acesta e menit să asigure comunicarea eficientă între autorităţile naţionale de control al pieţelor interne şi Comisia Europeană şi are două pârghii: notificările privind prezenţa unor produse periculoase ori necorespunzătoare calitativ şi reacţiile autorităţilor la notificările RAPEX.

Mecanismul este considerat unul util, căci s-a constatat că pieţele europene au fost protejate de asaltul unor produse primejdioase, prin renegocierea de termeni şi condiţii cu exportatorii. Nu şi în România, unde numărul notificărilor este de departe cel mai mic din UE iar reacţiile sunt aproape inexistente!

Chiar o comparaţie cu Bulgaria ne prezintă faţă de această ţară într-un contrast izbitor. La capitolul notificări, România a avut 16 în 2007 (Bulgaria – 43), 4 în 2008 (Bulgaria – 89), nici una în 2009 (faţă de 122, cât au avut vecinii de la Sud) şi 20 în 2010, când bulgarii au trimis 192!

Sub aspectul reacţiilor la notificările celorlalte state, în cei patru ani mai sus menţionaţi, stăm uluitor de bine! Avem 0, 0, 2 şi 3! Vecinii au înregistrat de două ori 94, apoi 62 iar în 2010, 89. În 2007 şi 2008, cu excepţia României, toate statele membre UE au trimis reacţii la notificările RAPEX. Concluzii? Hai, curaj, că e simplu: suntem coşul de gunoi al Europei şi nimic altceva, sub aspectul comerţului.

Şi totuşi… Se bate destulă monedă în ultima vreme pe lipsa calităţii mărfurilor, chiar la nivel mondial. Globalizarea şi consumerismul au împins lucrurile atât de departe, încât există astăzi o ştiinţă, o inginerie a defectării.

Un bun de folosinţă limitată sau chiar îndelungată e proiectat, de producători de renume mondial, în aşa fel încât să cedeze după un anumit număr de ore, zile sau ani de funcţionare. Se angajează ingineri care să lucreze cot la cot cu psihologi în rezolvarea unor probleme gen: „când şi cum anume trebuie să se defecteze produsul X pentru ca încrederea cumpărătorilor în marca noastră să nu aibă de suferit”?

Şi totul sub o iluzie de  trăinicie. Plastice aparent solide se rup în anumite condiţii, dacă nu umbli cu ele precum cu un ou. Metal care cedează la oboseală. Structuri de rezistenţă a căror durabilitate e calculată fix la un anumit număr de solicitări în sarcină maximă. Ai depăşit sarcina? S-au rupt imediat, chiar noi fiind şi vinovatul eşti doar tu. Am văzut cu ochii mei maşină deformată, practic ruptă în două în acest mod. Marcă sonoră, europeană. A plesnit ca o surcea.

Citeste si:  Guvernul si analistii reafirma nevoia de protejare a stabilitatii economiei

Singura soluţie, în acest caz, până la reglementarea legală, pentru care numai sistemul de standarde al pieţei germane, elveţiene ori suedeze poate fi o inspiraţie cu adevărat binevenită, e boicotarea vânzărilor, la nivel individual. Omul nu mai cumpără decât strictul necesar, minimum minimorum, şi aceasta doar după ce se asigură că poate folosi bunurile achiziţionate cât mai îndelung.

Ce ar trebui făcut însă pentru limitarea ori eventual stoparea completă a dezastrului de pe piaţa românească, măcar în puncte critice precum domeniul alimentar? Poate că puţină „zeamă” de Cod Penal ar mai da ceva gust de onestitate ciorbei ăsteia de piaţă liberă. Pentru că, de fapt, cele de mai sus corespund perfect trăsăturilor înşelătoriei, o infracţiune condamnată de lege.

Nu pricep pentru ce statul român nu ia măsuri împotriva înşelătoriei practicate prin reclama mincinoasă. Pot să-mi pun, în aceste condiţii, unele întrebări? Pot să concluzionez că nevolnicul aparat de gospodărire a trebilor ţării ocroteşte necinstea, hoţia, minciuna, favorizând marile biznisuri şi că manifestă un dezinteres de condamnat în ce priveşte bunăstarea şi chiar sănătatea cetăţenilor acestei ţări?

De ce nu sunt stabilite nişte norme de calitate pentru orice flecuşteţ de pe piaţă? Căci, de partea cealaltă, birocraţie pentru contribuabili esteee… cât încape! Nu te mai poţi mişca de câte avize trebuie să obţii şi câte taxe să plăteşti ca să capeţi permisiunea de a face o treabă simplă ca bună ziua. Să-ţi faci un gard în jurul casei, de pildă. Sau să-ţi înmatriculezi naibii un autovehicul. De ce nu sunt la fel de stricte reglementările şi pentru producătorii mărfurilor prezente pe piaţa românească şi pentru comercianţi?

De ce nu sunt înlăturaţi sau măcar penalizaţi producătorii şi comercianţii care calcă în picioare decenţa în relaţiile cu uriaşul banc de peşti numit clientelă? Căci, luat în ansamblu, corpul cumpărătorilor români are, practic, comportamentul unei grupări colosale de hamsii. Se reped răpitorii, se creează ceva deranj local, dar grosul merge înainte…

Înţeleg, ştiinţa aplicată a psihologiei maselor, arta relaţiilor publice, dezvoltată şi perfecţionată de cercetătorul pro-elitist Edward Bernays, garantează înghiţirea perpetuă a fel de fel de coţcării şi nemernicii, fie ale biznismenilor, fie ale autorităţilor, dar parcă mai trebuie şi puţină omenie, în definitiv, căci avem pretenţii de civilizaţie omenească, nu de şoareci de laborator pentru cutare sau cutare, da? Hai sacâz, capitalism românesc de doi lei!

Ion SCUTARU

Citește și
3 Comentarii
  1. ddd spune

    Inainte de a considera ca suntem groapa de gunoi a Europei – lucru pe care nu-l contrazic – eu consider ca ar trebui sa ne regandim sistemul de cumparaturi / achizitii. Atata timp cat se merge pe sistemul pretului minim, culegem roadele. Pentru a putea Mercedes. Bineinteles ca daca alegi pe metoda binecunoscuta a pretului o sa-ti iei o dacia si gandul de la iubita. Asta ptr. ca „prietenul’ tau a evaluat corect si si-a luat si Mercedes si iubita. Stiu, exagerez putin, dar as dori sa intelegeti ideea. De obicei cei care merg pe aceasta varianta ajung sa dea mai multi bani ptr. produs ptr. simplul motiv aca va trebui sa-l cumpere de mai multe ori.

  2. anon de serviciu spune

    Atenție sporită la alegerea alimentelor. Exemplu: pe „Untar” se specifică faptul că produsul corespunde standardelor Codex Alimentarius.

  3. anonim spune

    cate dreptate ai.. cumparam toate prostiile.. eu incerc sa le dau pass mai tot timpul ca sigur nu-si merita banii..

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

close