Criza şi impasul Europei

Previziunile a doi autori francezi, Morad el Hattab şi Irving Silverschmidt, s-au dovedit de o exactitate surprinzătoare, scrie miercuri (07 septembrie 2011) bloggerul Laurent Pinsolle, activist în cadrul partidului „Debout la République” (DLR, orientare neo-gaullistă), pe site-ul publicaţiei Marianne 2.

Cei doi au publicat în 2010 volumul „Adevărul despre criză”, care cuprinde o analiză a crizei din Europa pe baza numeroaselor exemple istorice: în 1820 şi în 1945, Marea Britanie era îndatorată la nivelul de 240% din PIB (după ce în 1910 acesta scăzuse la 40%).

Statele Unite ieşeau din cel de-al Doilea Război Mondial cu o datorie de 108% din PIB, iar datoria Franţei a culminat la 150% din PIB între cele două războaie.

Autorii abordează şi planurile FMI în ţările din Europa de Est, la sfârşitul anului 2008. În Ungaria, funcţionarii nu au mai beneficiat de al 13-lea salariu şi nici de prime.

În România, salariile în sectorul public au scăzut cu 25%, iar pensiile cu 15% şi au fost disponibilizaţi 140.000 de funcţionari. În Letonia, reducerea cheltuielilor bugetare depăşeşte 7% din PIB, iar salariile în sectorul public au fost diminuate cu 20%. În Estonia, măsurile au fost chiar mai dure, dar impozitul pe societăţi a rămas la 16%.

Referindu-se la intervenţiile Băncii Centrale Europene /BCE/ de a cumpăra datoriile suverane ale ţărilor în dificultate, autorii afirmă că ea sterilizează automat sume echivalente acordând împrumuturi băncilor ca să nu se treacă la crearea de monedă, contrar Rezervei Federale americane /FED/. Ei subliniază faptul că „planul de salvare nu este destinat ţărilor, ci băncilor lor creditoare”.

„Datoriile publice sunt desigur probleme foarte serioase, dar, în afară de faptul că datoriile trecute erau mai ridicate dar nu spulberau încrederea investitorilor, trebuie luată în considerare mai ales starea economiilor. Pentru Franţa, dezindustrializarea în curs reprezintă adevărata ameninţare serioasă”, afirmă cei doi autori.

În 2010, autorii prevedeau deja că planul de ajutorare a Greciei nu va fi suficient. Făcând o paralelă cu Marea Depresiune, ei afirmă că „în anii 1930, ţările care au renunţat devreme la etalonul aur au reuşit, în medie, mai bine decât cele care l-au abandonat mai târziu” şi că este mai bine să devalorizezi decât să scazi salariile, cum se impune unei părţi din zona euro.

În anii 1930, ţările din „blocul aurului” (Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Elveţia) aveau monezi supraevaluate cu 20-30%, ceea ce l-a determinat pe Laval să ducă o politică deflaţionistă.

În 1935, Belgia şi-a devalorizat moneda cu 28%, relansându-şi astfel economia. Autorii consideră că această soluţie este mult mai rezonabilă decât politicile de deflaţie, care contribuie la creşterea poverii datoriei asupra PIB-ului.

Ei prezintă cazul Suediei, confruntată cu o criză severă în 1993, cu un deficit de 11,3% din PIB. Ţara a reuşit să-l scadă la 1,7% în 1997, nu prin reducerea drastică a cheltuielilor publice (-0,5% în 1995, -2% în 1996 apoi în creştere de 1% pe an), ci prin relansarea creşterii, care a ajuns la 4% (cu excepţia anului 1996, de doar 1,5%), ca urmare a scăderii coroanei suedeze. Exemplul ajustării irlandeze din 1987 duce la aceeaşi concluzie.

Lucrarea face o analiză globală şi detaliată a crizei financiare din 2007-2008, precum şi un studiu al situaţiei europene cu atât mai relevant cu cât este în întregime confirmat de evoluţiile din ultimele 15 luni.

Loading...
Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.