De la „superscutul” lui Bush la „minisistemul” lui Obama

0 7

În august 2008, subiectul Războiului Rece îşi făcea din nou apariţia pe prima pagină a presei din întreaga lume după aproape două decenii de absenţă.

Motivul: anunţul acordului dintre SUA şi Polonia privind instalarea bateriilor de rachete interceptoare pe teritoriul polonez care se completa cu desfăşurarea unui sistem de radare amplasat în Republica Cehă, în ceea ce părea să fie startul oficial de instalare a scutului antirachetă impulsionat de Administraţia lui George Bush după mai mulţi ani de negocieri, notează joi (06 octombrie 2011) ziarul El Mundo.

Oficial, scutul trebuia să protejeze populaţia şi teritoriul Europei de un posibil atac al ţărilor din „axa răului”, în principal Iranul şi Coreea de Nord. Totuşi, acordul era semnat la Varşovia, în plină criză a invaziei Georgiei de armata rusă, sistemul trebuia desfăşurat în două ţări care aparţinuseră blocului sovietic, iar bateriile urmau să fie instalate într-un stat care avea frontieră cu Rusia. Moscova cum era de aşteptat a criticat aspru ceea ce considera o desfăşurare îndreptată asupra ei.

Acel scut antirachete al lui Bush era cu siguranţă un proiect ambiţios… şi secret. Se ştia puţin despre armamentul pe care Washingtonul dorea să-l instaleze la frontiera cu Rusia, două lucruri erau totuşi sigure: rachetele interceptoare aveau o rază de acţiune de mii de kilometri, iar dezvoltarea scutului avea să fie lentă şi nu ar fi devenit operaţional până în 2018.

Câteva luni mai târziu, Barack Obama a câştigat alegerile în SUA, ceea ce, legat convingerii că planul rachetelor cu rază lungă de acţiune a Iranului mergea mai încet decât se credea şi reticenţelor mai multor aliaţi europeni faţă de un plan în totalitate unilateral, a făcut ca marele scut antirachete al lui Bush să fie abandonat.

În locul său, Washingtonul a prezentat, în septembrie 2009, un plan mai pe măsura noului locatar al Casei Albe. Pentru început, acesta avea să fie multilateral, impulsionat în cadrul NATO şi negociat cu Rusia.

Pe de altă parte avea să fie dotat cu o componentă eminamente navală (prealabilă celei terestre) şi compus din rachete mai modeste: SM-3, cu o rază de acţiune de 500 de kilometri şi un plafon de 250, integrate în sistemul Aegis al crucişătoarelor americane, într-o versiune special proiectată pentru a doborî rachetele balistice.

Planul lansat de Obama a fost asumat de NATO la summitul şefilor de stat şi de guvern de la Lisabona în noiembrie 2010 şi integrat în conceptul strategic al Alianţei pentru următorii zece ani.

Ceea ce a fost de fapt aprobat de aliaţi implica un sistem dublu: al NATO, în cadrul căreia SUA îşi aduceau capacităţile militare la bazele militare din ţările europene necesare desfăşurarii lor; şi al Rusiei, cu care ar fi trebui să se întrepătrundă.

Acest „minisistem” a fost prezentat alături de numeroase avantaje comparativ cu scutul lui Bush: este multilateral şi implică Rusia (dând clar de înţeles că potenţialii inamici ai Alianţei erau alţii, deşi Moscova nu vede cu ochi buni desfăşurarea de rachete la graniţele sale/ şi se poate dezvolta mai rapid, deoarece eficienţa rachetelor SM-3 este deja testată.

Într-o primă fază se dezvoltă în principal partea navală a sistemului, astfel încât NATO să declare o operativitate iniţială la summitul din mai 2012, care va avea loc la Chicago.

A doua fază, mai terestră, implică desfăşurarea de baterii în Polonia şi România şi a unei reţele de senzori în Europa, fiind prevăzută să se încheie în 2018. Acordul prin care Spania se alătură acestui sistem se încadrează în prima fază, prin punerea bazei militare de la Rota la dispoziţia navelor americane.

În ultimele luni s-au angajat să-şi pună la dispoziţie teritoriul, pentru a găzdui componentele sistemului, Polonia, România şi Turcia şi se prevede ca Olanda să facă un anunţ în acest sens în scurt timp.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata