De ce ar trebui să-i salveze slovacii pe cei care nu au întreprins reforme dure?

0 7
Libertate şi Solidaritate /SaS/, din Slovacia, politicianul s-a opus în mod constant şi cu voce tare planurilor de salvare din zona euro.

Refuzul parlamentarilor SaS de a sprijini modificările la Fondul european de stabilitate financiară /EFSF/ a dus marţi la căderea guvernului de coaliţie – o ilustrare puternică a impactului politic de anvergură a ceea ce unii cred că mai este încă doar o criză economică, scrie Mats Persson, directorul „Open Europa”, un think-tank cu sediul la Londra, într-o analiză publicată joi de Wall Street Journal.

Opoziţia lui Sulik de a plăti pentru ceea ce el descrie drept greşelile altora a determinat publicaţia germană Handelsblatt să eticheteze săptămâna aceasta mişcarea sa anti-bailout, un „tea party central european”. Marţi, parlamentarii slovaci au ajuns la o întelegere pentru a vota extinderea EFSF în cadrul unui nou vot, înainte de sfârşitul săptămânii. Dar la ce costuri?, se întreabă analistul.

Există argumente puternice în favoarea aprobării modificărilor la EFSF, mai ales dacă acesta va fi utilizat pentru a întări băncile din Europa.

Dar trebuie avut în vedere următorul fapt: în 2010, PIB-ul Slovaciei pe cap de locuitor a fost de 11.692 de euro, în timp ce al Greciei a fost de 19.822 de euro. În contextul crizei, salariul mediu în Slovacia a fost de 8.700 de euro pe an, în timp ce în Grecia a fost în jur de 23.900 de euro.

Pensia medie slovacă a fost de 250 de euro pe lună, comparativ cu 830 de euro pe lună în Grecia. Este adevărat că guvernul grec a depus eforturi pentru a ajusta cultura drepturilor de salarizare, dar se poate vedea de ce simpatia faţă de Atena este redusă la Bratislava.

Există şi un alt motiv, mai convingător, pentru faptul că slovacii se întreabă de ce ar trebui să plătească în numele aşa-numitei „solidarităţi” europene. Slovacia a beneficiat de pe urma aderării la zona euro şi a fondurilor UE, în mare parte finanţate de contribuabili din ţări precum Germania, Finlanda, Marea Britanie şi Olanda.

Dar Bratislava a plătit un preţ. În ultimele două decenii, ţara s-a confruntat cu reforme structurale dureroase pe calea de la comunism spre economia de piaţă, iar ulterior spre aderarea la UE şi zona euro. Prin eficientizarea codului fiscal, a pieţei forţei de muncă, a sistemelor de asistenţă socială şi de pensii, a redus şomajul, a atras investitori străini şi a creat o bază de creştere economică pe termen lung.

Efectele imediate ale reformei nu au fost întotdeauna uşor de înghiţit. Între 1999 şi 2001, lichidarea şi restructurarea unor bănci publice şi private din Slovacia a costat economia între 11% şi 15% din PIB, lăsând sectorul bancar aproape în întregime în mâinile unor proprietari străini. Dar în cea mai mare parte a funcţionat, iar sistemul financiar din Slovacia a ieşit mai puternic decât înainte.

Mergând pe acest drum dificil, Slovaciei i se cere acum să furnizeze garanţii la împrumuturi pentru a salva ţările care nu au reuşit să adopte reforme similare. Nu trebuie să fii expert versat în economie pentru a vedea potenţialul de hazard moral pe o scară imensă.

În primul rând, băncile din mai multe economii cotate cu triplu-A, printre care Germania, continuă să trăiască sub protecţia planurilor de salvare suverane şi a lichidităţii BCE. Nu au fost obligate să se restructureze şi să se recapitalizeze, chiar dacă acest lucru este o parte absolut necesară a oricărei soluţii pe termen lung la criză.

În al doilea rând, planurile de salvare suverane au transferat riscul sectorului privat în registrele instituţiilor sprijinite de contribuabili. În combinaţie cu lichiditatea ieftină şi din belşug pe care BCE a furnizat-o băncilor europene, acest lucru a creat stimulente perverse, posibil determinând

băncile să vâneze profitul prin randamente mai mari privind datoriile suverane periferice, crescând astfel expunerea lor la criză. Amestecul toxic de hazard moral şi eşec politic a lăsat Europa să se lupte pentru supravieţuire pe două fronturi, înfruntând atât o criză bancară sistemică cât şi o criză fiscală din ce în ce mai disperată.

Oare guvernele suverane învaţă din aceste lecţii?, se întreabă analistul. Într-o întorsătură ironică, Parlamentul slovac a respins amendamentele EFSF în aceeaşi zi în care UE şi FMI au semnalat că Grecia va primi următoarea tranşă a fondului său de salvare iniţial, chiar dacă ţara nu a reuşit în mod clar să îndeplinească obiectivele sale privind austeritatea şi deficitul. Deşi acest lucru este probabil necesar pentru a evita o incapacitate de plată dezordonată a Greciei, este imperativă ieşirea din situaţia în care asistenţa bate reforma.

Pentru a avansa, liderii zonei euro trebuie să ia în considerare acum modalităţi de a gestiona o incapacitate de plată dură a Greciei, în timp ce caută şi modalităţi de a recapitaliza băncile din zona euro. Dar în contextul în care liderii UE caută căi mai inteligente cu efect de pârghie asupra EFSF, eventual crescând de patru ori dimensiunea acestuia, fără a creşte garanţiile de împrumut existente, şi în contextul în care zona euro se îndreaptă fără tragere de inimă spre mai multă integrare fiscală, trebuie avută în minte o lecţie vitală: condiţionalitatea este rege.

A nu a impune costuri celor care se fac responsabili pentru criză, în special băncile, nu numai că seamănă seminţele viitoarelor probleme economice, dar alimentează şi divizările politice. Zona euro nu îşi mai poate permite nimic de acest gen.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata