Austeritatea în Europa: efectul ei net va fi o creştere a datoriei

0 4
Multe eşecuri ale politicii de răspuns la criza din zona euro au o cauză comună: zona euro este o economie mare închisă. Fiecare din cele 17 ţări membre este mică şi deschisă. Liderii politici care conduc zona euro au o mentalitate a economiei deschise mici – fiecare dintre ei, fără nicio excepţie.Economiştii pe care îi folosesc utilizează în principal modele de economie mică, deschisă, se arată într-o analiză semnată de editorialistul Wolfgang Munchau în ziarul Financial Times.Chiar în acest moment, lipsa de adaptare la necesităţile unei economii mari închise este cea mai mare forţă motrice unică din spatele crizei. Gândirea economică mică, deschisă, a adus pachete de austeritate fiscală necoordonate.În comun, aceste programe au avut un efect profund negativ asupra creşterii, unul pe care mulţimea de economii mici deschise a fost incapabilă sau nu a dorit să-l vadă. Toate prognozele de creştere economică şi privind deficitele bugetare au fost prea optimiste, deoarece guvernele nu au reuşit să ia în considerare impactul lor deplin.

Nu numai Grecia şi Irlanda nu îşi ating ţintele, ci şi Spania şi Italia. Munchau se aşteaptă la o recesiune în plină floare în Italia, anul viitor, şi la o creştere globală a deficitului. Prin urmare, spune analistul, efectul net al austerităţii va fi o creştere a datoriei.

Cum s-a putut întâmpla acest lucru?

Atunci când statele membre au elaborat programe de austeritate, au presupus că lumea din jurul lor va rămâne neschimbată. Mentalitatea de tip economie deschisă nu se limitează la statele membre. Şi Comisia Europeană este de acord cu această ideologie. În calitate de singură instituţie capabilă să corecteze deriva economiei mici, a ajuns să o amplifice.

Ceea ce a ignorat a fost impactul cumulat al acestor programe în zona euro în sine şi în restul lumii. Zona euro a devenit o economie mare, închisă. Nu este o versiune-gigant a Finlandei.

Politicile macroeconomice contează, la fel ca cele microeconomice. Dacă UE impune o rată minimă de adecvare a capitalului de 9% pentru toate băncile europene, aşa cum se discută în prezent, acest lucru va genera un şoc macroeconomic atunci când economia se îndreaptă spre recesiune, sau recesiune.

Cineva cu o pregătire solidă în macroeconomie nu poate veni cu basmul contracţiei fiscale expansioniste sau cu noţiunea mai puţin extremă, dar tot greşită, că programele coordonate de austeritate nu vor afecta creşterea pe termen scurt.

Economiştii de la FMI Jaime Guajardo, Daniel Leigh şi Andrea Pescatori au oferit recent noi dovezi empirice cu privire la contracţiile fiscale expansioniste, bazate pe un set mare de date de la membri ai Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Rezultatele lor distrug această teorie.

Datele arată că, în medie, o consolidare fiscală de 1% din PIB a redus, în medie, consumul real privat cu 0,75% în termen de doi ani şi a determinat o scădere a PIB-ului real cu 0,62%. S-ar putea să existe raţiuni pentru care o ţară doreşte să impună austeritatea, dar nu trebuie să se păcălească gândind că nu are un impact macroeconomic.

Economiştii europeni nu sunt genul care renunţă la o teorie pe baza unor dovezi empirice. Ei dau vina pentru eşecul programului grec pe factori externi aflaţi dincolo de controlul lor. Prin urmare, Wolfgang Munchau nu este deloc surprins de faptul că urmarea unui program de austeritate eşuat este un alt program de austeritate.

Ce se poate spune despre BCE? Pe bună dreptate, a fost singura instituţie din UE care a văzut zona euro ca o economie unică. Ar fi nedrept să se dea vina pe BCE pentru constrângerile legale pe baza cărora operează şi care reduc marjele de manevră într-o măsură mai mare decât tind să recunoască comentatorii. Dar BCE a comis două erori de politică în ultimii trei ani, în 2008 şi din nou în acest an, atunci când a majorat prematur ratele dobânzilor. A făcut acest lucru, deoarece a stabilit un obiectiv ambiţios şi asimetric al inflaţiei – menţinerea ei sub 2%. Acest lucru a generat o deviere a politicii.

Una dintre primele sarcini ale lui Mario Draghi ca preşedinte al BCE va fi de a reduce ratele agresiv. O altă sarcină, mai subtilă, va fi ca BCE să acorde o atenţie mai mare impactului politicilor sale asupra restului lumii.

Dilema din zona euro se poate rezuma astfel: în timp ce suma celor 17 economii deschise mici este o economie închisă mare, suma celor 17 factori de decizie de politică economică deschisă mică este un grup de 17 factori de decizie de politică economică deschisă mică, care se întăresc reciproc.

Analistul se teme să summitul Consiliului European din 23 octombrie nu va aduce Europa mai aproape de rezolvarea crizei.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata