Viaţa din tabăra de nomazi Dale Farm este departe de viaţa romanţată a ţiganilor prezentată de artişti

0 4

Cultura ţiganilor şi nomazilor este sărbătorită în cântece şi picturi, romane şi filme – însă în viaţa reală ţiganii sunt respinşi de societate, scrie Garth Cartwright, autor al unei cărţi despre călătoria cu muzicienii ţigani, în ediţia de joi (20 octombrie 2011) a cotidianului britanic The Guardian.

Miercuri, 19 octombrie, va fi amintită ca o zi sumbră de către cei care susţin comunităţile de nomazi şi romi din Marea Britanie. Ziua a început brutal cu evacuarea nomazilor de la Dale Farm /cea mai mare tabără de nomazi din ţară, n.red./ şi s-a sfârşit cu difuzarea, în cadrul emisiunii Panorama, a documentarului „Britain’s Chid Beggars”.

Rezidenţii de la Dale Farm erau nomazi irlandezi. Micii cerşetori şi hoţi erau romi din România. Cele două comunităţi, altfel foarte diferite, sunt unite doar prin memoria unei istorii de cutreierat prin lume şi de tendinţa de a fi descrişi (şi a se descrie) ca „ţigani” – un termen umbrelă derivat din „egipteni” – aşa cum i-au etichetat cetăţenii Constantinopolului pe oamenii cu pielea închisă care au ajuns în oraşul lor în 1068.

Aceşti „pionieri” ar fi fugit, se crede, din calea armatelor islamice care invadaseră nord-vestul Indiei. Nu în ultimul rând, momazii şi romii împărtăşesc o stare comună: în Irlanda, România sau în Marea Britanie, ei sunt percepuţi ca outsideri, iar comunităţile lor ostracizate şi marginalizate.

„În calitate de autor al unei cărţi despre o călătorie cu muzicieni ţigani”, scrie Cartwright, „sunt adesea întrebat ce părere am despre turul de forţă de la Dale Farm sau de reacţiile virulente faţă de romii din Europa de Est în tabloide şi din partea politicienilor de dreapta”.

Deşi nu există răspunsuri simple, un lucru este sigur: la începutul secolului XXI, cultura ţigănească este denigrată şi celebrată în egală măsură, este de părere Cartwright, care aminteşte la capitolul „aprecieri” cum grupurile de ţigani români „Taraf de Haidouks” şi „Fanfara Ciocârlia” au încântat cu performanţa lor cele mai mari teatre din lume şi şi-au atras laude din partea numeroşilor critici.

Istoria se repetă mereu şi nu este nimic nou: de la cititoarele în palmă şi hoţii lui Caravaggio, la Carmen de Bizet, artele i-au iubit pe romi, cel puţin ca sursă de inspiraţie.

În timp ce naziştii erau hotărâţi să comită un genocid asupra ţiganilor din Europa, ofiţerii lor de rang înalt se înghesuiau să-l vadă pe ţiganul Django Reinhardt cântând jazz în cluburile pariziene.

Nu în ultimul rând, comunităţile de romi din Europa de Est sunt azi mai sărace şi ameninţate de grupările de dreapta decât vreodată de la Al Doilea Război Mondial.

Pe de altă parte, dincolo de ţiganii care reuşesc în film sau în muzică, există o mulţime care rămân în urmă. Unii dintre aceştia sfârşesc, după cum sugerează documentarul din Panorama, prin a fi traficaţi în Marea Britanie pentru a cerşi pe străzi. Mulţi dintre foştii rezidenţi de la Dale Farm ar putea fi forţaţi să li se alăture în această iarnă.

În pofida tuturor acestor aspecte, ceea ce s-a întâmplat la Dale Farm nu a primit aproape niciun sprijin din partea lumii artistice, cu excepţia Vanessei Redgrave.

În 2009, pogromurile împotriva romilor români de la Belfast au întâmpinat tăcerea unor personalităţi ale lumii artistice ca muzicienii Bono şi Bob Geldof.

Privită romanţat dar dispreţuiţă, viaţa ţiganilor, celebrată de atâtea picturi, romane şi filme, arată mai puţin ispititoare într-o dimineaţă îngheţată de octombrie.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata