Nimeni nu-i aşa perfect. Ca şefu’…

0

– Smerenia este una din acele calităţi pe care toţi conducătorii spun că o admiră, dar puţini vor să o experimenteze, spune editorul Pat Lencioni într-o analiză publicată pe businessweek.com care evidenţiază această calitate mai puţin întâlnită printre şefii zilelor noastre.

Putem întreba orice lider dacă smerenia este importantă, şi vom vedea că aproape toţi vor da din cap şi vor spune că lumea are nevoie de lideri modeşti în orice domeniu: afaceri, politică, într-un cuvânt – peste tot. După care să întrebăm acelaşi grup de persoane dacă cineva dintre ei şi-ar dori o conjunctură în care să experimenteze smerenia, şi s-ar putea să constatăm cu suprindere că aproape toţi vor refuza.

A fi smerit, mai ales în lumea afacerilor, poate fi privit ca un comportament ciudat, unii spunând că e o formă de slăbiciune. Nimeni nu adoră să se găsească într-o stare de disconfort şi slăbiciune. Totuşi, nu putem ocoli importanţa experimentării acelor momente dificile din viaţă, care ne amintesc că suntem mai suspuşi greşelilor, mai imperfecţi şi mai umani decât ne place să credem.

Una din oportunităţile cele mai bune de a experimenta smerenia apare în rolul de părinte.

Nu este vorba despre schimbarea scutecelor, curăţenia sau strângerea hainelor murdare, deşi acestea sunt cu siguranţă experienţe umile, ci atunci când ne disciplinăm copii sau mai bine zis când le criticăm comportamentele.

Mai exact atunci când îi întrebăm „Unde ai învăţat să te comporţi aşa?”. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, o să realizăm că răspunsul la această întrebare semi-retorică este acela că cei mici învaţă de la noi. Cine a aprobat comportamentul urât?

Când realizăm că am făcut ceva care le-a dat copiilor senzaţia că un astfel de comportament nu are nişte consecinţe semnificative, atunci avem de făcut o alegere: fie putem fi smeriţi şi drepţi cu noi înşine îndeajuns încât să conştientizăm că prima persoană căreia trebuie să ne adresăm suntem noi, pentru a schimba comportamentul celor mici, fie putem spune despre copil că se comportă normal şi, astfel, stăm cu mâinile în sân şi privim în continuare „normalitatea” lui.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu liderii de la serviciu. Într-o zi proastă, adesea se trezesc plângându-se despre ceva ce fac angajaţii din cadrul organizaţiei. Apelează la colegii lor din echipa de conducere şi încep să se descarce.

Dacă persoanele care se plâng de anumite situaţii au un coleg în echipa de conducere cu care lucrează destul de sincer şi care le spune adevărul în faţă, sau dacă prin absurd au un moment de smerenie, atunci aceştia vor realiza că de fapt se plâng de ei înşişi.

 

Nu trece cu vederea „păcatele omisiunii”

Mulţi dintre cei cu funcţii de conducere vor spune că ei oferă destul de mult feedback angajaţilor lor, în mod sigur mai mult decât manageri de nivel mediu pe care de obicei îi critică.

Pentru aceşti lideri foarte încăpăţânaţi, există o întrebare-cheie pe care trebuie să le-o punem, cea mai importantă de până acum: „Cât de atent şi sârguincios sunteţi în realizarea rapoartelor directe prin care îi oferiţi feedback angajatului?”

Înainte de a găsi un răspuns, trebuie să ne reamintim despre conceptul „păcatul omisiunii”. Ce înseamnă acesta?

În majoritatea organizaţiilor, cele mai mari probleme apar nu din cauză că lideri promovează în mod activ comportamentul greşit, ci mai degrabă că fac acest lucru în mod pasiv, permiţând persoanelor să scape basma curată cu un asemenea comportament.

Cel mai des întâlnit motiv pentru care liderii comit păcate de omisiune este acela că nu se simt confortabil să arate angajaţilor în mod direct ceea ce fac greşit în munca lor. În schimb, privesc în altă direcţie şi speră ca problema să dispară de la sine. Atunci când văd că problema s-a răspândit în întreaga organizaţie, nu mai pot da vina pe nimeni decât pe ei înşişi. Acesta este un moment de mare smerenie. Şi un moment de adevăr.

Marii lideri, la fel ca şi cei mai buni părinţi, vor strânge din dinţi şi vor accepta realitatea dureroasă că ei au fost principalii responsabili din cauza cărora ceva nu funcţionează cum trebuie.

Până la urmă, egoul lor poate suferi răni temporare, dar organizaţiile pe care le conduc se vor îmbunătăţi. Liderii slabi, pe de altă parte, vor încerca să îşi proteje egoul dând în continuare vina pe alţii. Într-un final, organizaţiile lor vor suferi, iar egoul lor va avea răni mult mai mari, de genul celor care durează o viaţă întreagă.

Toţii liderii, la fel ca şi părinţii, trebuie să caute oportunităţi în care să-şi cultive smerenia, oricât de dureroase ar fi ele. În cadrul acestei smerenii vom descoperi rezervorul îmbunătăţirii şi progresului pe care cu toţii îl căutăm, şi pe care organizaţiile, familiile noastre şi societatea le doresc cu disperare.

Şi în final, să ne descreţim frunţile cu un cântec care le dă şefilor o mână de ajutor în cultivarea smereniei:

Alexandru Andrieş – Şefu’

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.