Care sunt rezultatele politice ale operaţiunii libiene a ONU?

0 9

Modul barbar în care „învingătorii tiraniei” s-au comportat cu trupul neînsufleţit al lui Muammar Gaddafi a constituit un semn pentru ceea ce va urma în Libia, în drumul acestei ţări spre „democraţia” promisă de liderul american Barack Obama.

Chiar şi conducerea Consiliului Naţional de Tranziţie /CNT/ pare să-şi dea seama cum ar putea evolua lucrurile şi din acest motiv a rugat Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord /NATO/ să nu-şi sisteze operaţiunea.

Perspectiva participării la un alt război civil, de data aceasta nu împotriva dictatorului, este puţin probabil să bucure NATO. Cu toate acestea, Parisul, Londra şi Roma nu vor dori în mod cert să urmărească scufundarea Libiei în haos. Aceasta în cazul în care Europa nu se va scufunda la rândul său în problema datoriilor zonei euro, asupra căreia este aţintită în prezent toată atenţia.

Oricum, operaţiunea libiană, aşa cum a fost gândită ea la începutul lui martie prin decizia Consiliului de Securitate al ONU, s-a încheiat. Care sunt rezultatele politice ale acestei operaţiuni?, se întreabă cotidianul rus Gazeta.

De fapt, a avut loc un experiment: cum poate fi folosită NATO cea reală, organizaţie în care aliaţi nu doresc să participe la acţiuni militare, unde toţi fără excepţie se confruntă cu necesitatea reducerii cheltuielilor militare, iar unitatea politică nu este foarte stabilă?

Deloc întâmplător, SUA, singura putere cu adevărat viabilă a Alianţei, s-a distanţat de data aceasta de acţiunile militare, preferând tactica unui „lider din spatele scenei”. Mulţi din SUA au criticat această abordare, însă în fapt ea a fost una îndreptăţită, este de părere ziarul rus.

A devenit clar că şi în starea sa actuală, deloc strălucitoare, NATO poate fi folosită foarte bine pentru soluţionarea obiectivelor locale pe care ţările europene – sau cel puţin unele dintre ele – le consideră importante.

De fapt, prin aceasta Libia s-a deosebit de Afganistan, în cazul căreia Europa nu înţelege pentru ce luptă, considerând operaţiunea exclusiv o problemă de datorie faţă de SUA.

Însă, o operaţiune împotriva unui adversar mai serios – chiar şi Siria, considerată următorul candidat la înlocuirea conducerii – nu mai este în puterea NATO. În general, pe măsura pierderii caracterului monolit al NATO, mai ales în condiţiile în care Germania a refuzat anul acesta să-şi susţină partenerii din Alianţă, rolul decisiv au început să-l joace ambiţiile concrete ale ţărilor şi liderilor, iar în cazul libian determinantă a devenit ambiţia lui Nicolas Sarkozy, este de părere cotidianul rus.

În orice caz, este evident că obiective exagerate nu vor mai fi trasate în faţa NATO. SUA vor fi mulţumite dacă marile puteri europene vor fi capabile, după scenariul libian, să asigure cel puţin soluţionarea unor obiective medii într-o zonă din vecinătatea imediată a Europei.

Cu alte cuvinte, după ce a iniţiat o ofensivă nereuşită pe scena globală în anii 1990-2000, NATO revine la rolul său regional. Doar că acum este vorba nu de apărare în faţa ameninţării sovietice – sau ruseşti – ci de „organizarea periferiei”, cum ar fi Libia sau Kosovo/Balcanii.

Un alt rezultat politic al campaniei libiene îl constituie devalorizarea noţiunii de „legitimitate” în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite /ONU/. În mod formal, operaţiunea împotriva regimului Gaddafi a fost desfăşurată în conformitate exactă cu procedura, însă în fapt totul s-a transformat într-un teatru al absurdului, constată ziarul rus.

Iniţial, acele dintre ţările neoccidentale care fie au votat rezoluţia, fie s-au abţinut, se făceau că nu înţeleg că „zona de interdicţie de survoľ permite o utilizare în masă a forţei.

Apoi, „asigurarea zonelor de interdicţie” s-a transformat într-o sinceră participare a NATO la războiul civil şi la operaţiunea pentru schimbarea regimului, mergând până la uciderea liderului, fapt care în final s-a şi încununat cu succes. În mod evident, Consiliul de Securitate al ONU nu a aprobat aşa ceva, dar nici nu a formulat obiecţii prea mari la acţiunile aliaţilor.

Deocamdată, nu este clar dacă un asemenea „perfid model de legitimizare” se va impune. Rusia, de exemplu, ţinând minte cazul libian, a respins rezoluţia pe marginea Siriei, după care exemplul Moscovei a fost urmat de Beijing.

Însă, în linii mari, votul din cadrul Consiliului de Securitate devine din ce în ce mai conjunctural: participanţii nu se ghidează după anumite principii, ci îşi calculează propriile avantaje. Astfel, atunci când avantajele coincid, apare uneori şi consensul.

De asemenea, a crescut rolul organizaţiilor regionale, continuă Gazeta. De exemplu, întreaga acţiune militară nu ar fi fost posibilă dacă pentru pedepsirea lui Gaddafi nu s-ar fi pronunţat şi Liga Statelor Arabe.

După aceasta, Rusia şi China au înţeles, de exemplu, că nu are rost să fie mai catolice decât papa. Rolul principal l-au jucat monarhiile arabe din Golful Persic: Qatarul şi Emiratele Arabe Unite au aderat în mod oficial la coaliţie, iar Arabia Saudită a „binecuvântat-o”.

Potrivit Gazeta, în campania libiană s-au amestecat, într-o proporţie diferită, diverşi factori: manipularea mediatică, mercantilismul participanţilor, înţelegerea superficială a lucrurilor care se întâmplă „pe teren”, patosul umanitar, dorinţa de a veni de hac unor lideri care pe parcursul multor ani a ironizat cu plăcere Occidentul.

Nimeni nu ştie ce va fi mai târziu, astfel că NATO nu ar trebui să se reţină în Libia. Operaţiunea ar trebui sistată mai repede, pentru ca asupra „strălucitoarei victorii” să nu cadă umbra evenimentelor viitoare.

Însă, scenariul ulterior ar putea fi imaginat aproximativ, reunind experienţele Irakului, Afganistanului şi Somaliei, conchide publicaţia rusă.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.