Axa celor care spun „nu”: Primăvara arabă a transformat Rusia şi China în aliaţi

China şi Rusia au opinii din ce în ce mai apropiate cu privire la actualele evenimente din Orientul Mijlociu /OM/ şi din Africa de Nord.

În cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite /ONU/, cele două ţări fie se pronunţă la unison împotriva iniţiativelor occidentale, fie exprimă o atitudine precaută faţă de acestea, constată directorul Centrului Carnegie din Moscova, Dmitri Trenin, într-un articol publicat în Foreign Policy.

Unora li se pare că aceasta este o formă de solidaritate între două guverne autoritare, alţii văd o încercare pusă de acord de a zdruncina şi, în final, de a submina supremaţia SUA şi Occidentului în politica mondială, notează Trenin. În opinia sa personală, explicaţia reală este mult mai amplă şi politicienii occidentali abia urmează să o înţeleagă.

În primul rând, ideologia nu are aici nicio legătură: China şi Rusia au respins demult ideologiile comuniste. Este adevărat că ambele ţări sunt unele autoritare, însă „nu există niciun fel de Internaţională a autoritarismului, care să îndemne regimurile autoritare la solidaritate”, subliniază Trenin.

În acest sens, analistul aminteşte cum s-a comportat recent Qatarul cu Muammar Gaddafi sau Arabia Saudită cu Assad. „Rusia şi China acţionează strict pragmatic”, este de părere analistul rus.

Nici concurenţa geopolitică regională nu pare a fi o explicaţie, continuă Trenin. Interesele globale ale Chinei au mai degrabă un caracter economic: de exemplu, ea depinde de Iran în ceea ce priveşte livrările de petrol. La rândul său, Moscova le livrează unor ţări din OM arme sau tehnică nucleară, însă în mod clar nu concurează cu Washingtonul pentru supremaţie.

„Nici Beijingul, nici Moscova nu nutresc prea mari simpatii pentru liderii din OM”, afirmă Trenin, amintind că Mubarak a fost aliatul SUA, că fostul preşedinte tunisian era un apropiat al Parisului şi că, în 2003, Gaddafi s-a împăcat cu Occidentul.

Un caz aparte îl constituie liderul sirian Bashar al-Assad, care menţine relaţii de prietenie cu Moscova încă din vremurile sovietice. În mod cert, Rusia nu vrea să piardă Siria.

Moscova şi Beijingul desfăşoară un curs asemănător faţă de această ţară: îi cer Damascului reforme, comunică atât cu guvernul cât şi cu opoziţia din Siria şi refuză să sprijine sancţiunile ONU.

Potrivit declaraţiilor oficiale ale Beijingului, el „sprijină poporul sirian”. Acelaşi lucru afirmă şi guvernele occidentale. Însă, pentru mulţi din Occident „sprijinuľ înseamnă un amestec activ şi nu exclude măsurile în forţă.

Chinezii înţeleg acest lucru altfel: trebuie să li se permită sirienilor să-şi rezolve singuri problemele, fără amestec din exterior, iar în final să fie recunoscută decizia poporului sirian, după cum Beijingul a făcut în cazul Libiei.

Rusia şi China se opun unei intervenţii a Occidentului în treburile interne ale altor state, inclusiv în numele democraţiei sau umanităţii. Însă, problema nu constă doar în aceea că Beijingul şi Moscova se tem pentru propria lor securitate: evenimentele din Libia i-au demonstrat Rusiei şi Chinei că, la presiunile apărătorilor drepturilor omului, Occidentul se poate implica în războaie civile peste hotare, chiar şi atunci când liderii occidentali ar trebui să manifeste înţelepciune.

Siria are o mare importanţă strategică, iar un război civil în această ţară va deveni, după cum afirmă Rusia şi China, un teren fertil mai degrabă pentru conflictele interconfesionale şi propăşirea forţelor religioase radicale, decât pentru democraţie şi supremaţia legii.

Conflictul din interiorul Siriei se va răsfrânge şi asupra situaţiei din Libia şi din Israel, va implica în joc Hezbollah şi Hamas. Rusia se teme de extremismul islamic, în timp ce China îşi importă aproape tot petrolul din Orientul Mijlociu. De aceea, este puţin probabil ca cele două ţări să salute criza din Siria.

În opinia lui Trenin, la ora actuală Moscova şi Beijingul sunt convinse că Occidentul a pus cruce pe Assad şi se pregăteşte la o schimbare de regim în această ţară, astfel că după sancţiuni vor urma măsuri mai ferme.

De ce politica Rusiei şi Chinei faţă de Siria diferă de cea a SUA şi UE? În primul rând, Moscova şi Beijingul nu consideră că un amestec activ în conflictele civile din alte ţări ar fi un lucru eficient şi înţelept. În al doilea rând, ele nu cred că regimul lui Assad ar trebui doborât în cadrul „strategiei anti-iraniene”.

În final, Trenin le aminteşte elitelor politice ale Chinei şi Rusiei că „statutul de lider şi critica nu sunt unul şi acelaşi lucru”. A spune „nu” nu este suficient: este necesar să fie propuse alternative realiste, conchide expertul rus.

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.