Lumea noastră nu e lumea tuturor!

– Mare bucurie pe cei mai mulţi din naţia românească, pentru că au primit dezlegare legală să omoare maidanezii care „ştanţează” la orice pas dacă nu ai viteză de reacţie şi mult noroc când traversezi locuri mai puţin luminate noaptea ori treci pe unde e zona lor de interes, chiar şi ziua în amiaza mare.

Trecând fără milă peste lacrimile cucoanelor cu inimi largi, care au plâns de mila patrupedelor care s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie, ideea de a mai rări din şarle e lăudabilă. Măcar de s-ar face aşa… Este teoria a mii şi mii de români, după ce au auzit despre povestea eutanasierii maidanezilor.

Dar trecând peste calculele acestea – cu cât scade numărul victimelor câinilor fără stăpân, cu cât vor scădea cheltuielile în spitale pentru tratarea acestor cazuri, cu cât vom fi mai liniştiţi că nu vom mai merge cu sufletul la gură că în orice moment s-ar putea auzi un mârâit la picior, există pe lumea asta nişte oameni care ar suferi cu adevărat dacă aceste vietăţi, care până la urmă nu au nici o vină că au invadat oraşele, ar dispărea. Am aflat asta într-o zi, când habar n-aveam că într-o clipă aş putea vedea lucrurile altfel.

Dimineaţă rece de noiembrie. Părea geroasă, deşi erau cam două grade sub zero. Cu sacul de gunoi înşfăcat într-o mână, cobor iute la tomberon. A vedea câte un boschetar cum aşteaptă să scormonească în punga de care aşteptam să mă debarasez nu era o noutate. Dar în acea dimineaţă aveam să văd altfel treaba. Boschetarul adoptiv al blocului nostru nu s-a mai grăbit să ia la „prima mână” gunoiul. Stătea pe vine la colţul tomberonului şi plângea…

Am vrut să îl întreb ce are, dar grijile de peste zi m-au făcut să nu dau importanţă unui suflet atât de vitregit, să mă mai încarc şi cu problemele altuia… Cine ştie ce-o fi făcut omul ăla la viaţa lui… poate prin mâinile cu care acum scormoneşte prin gunoaie i-au trecut generaţii de elevi. Poate cu mâinile acelea a construit şcoala în care am învăţat eu, blocul în care locuiesc… Mi-e frică să nu aflu o poveste de viaţă care sigur nu mi-ar mai da linişte, aşa că încerc să mă întorc grăbită chiar în timp ce sacul de gunoi făcea o piruetă în aer, înainte de aterizare.

Ca prin vis aud nişte sunete ce par totuşi articulate… Încrunt sprâncenele şi încerc să desluşesc ce îmi trece pe la urechi. Boschetarul meu nu mai voia mâncare… Auzise la micul aparat de radio pe care îl poartă într-o mânecă, la căldură, ca să nu se termine bateriile prea repede, că parlamentarii lasă primarii să omoare câinii fără stăpân.

Stătea pe vine şi privea la un câine ce şedea ghemuit sub container parcă înţelegând şi el ce i se pregăteşte.

Am înţeles că se temea că îşi va pierde un prieten bun… Şi-l jelea înainte de a se despărţi, convins că nu va avea nici o putere să îl apere. A fost momentul în care am realizat ce mică e lumea şi m-am convins că nu tot ce mie mi se pare logic aşa este… Lumea în care oamenii îşi permit să râdă, să se bucure şi să decidă în numele altora este una mică. Şi poate meschină. În paralel există alta, în care sentimentele sunt mult mai puternice.

Verona DIACONU

Loading...
Citește și
2 Comentarii
  1. T spune

    Mi se pare absolut normal articolul tau. Precum cei ce avem acasa patrupede, asa au si ei. Si nu o data am vazut cum atunci cand le dai ceva de mancare, acesti oameni ai strazii o impart cu cainii. Oricum, cei ce sunt de acord cu eutanasierea, se gandesc ca cei ce o vor face o vor face intr-un mod omenesc, cu injectii. Dar acestia traiesc in lumea lor, caci barbaria e la ea acasa in Romania.

  2. lulyk spune

    eu am catzel acasa..si il ingrijesc si iese pe strada doar plimbat de mine….si nu i un chiuaua.e ciobanesc german. dar pt cainii fara stapan ….nu cred ca iincape discutie…prefer strazile care si asa s sctricate si murdare ,macar libere nu si cu caini aiurea..

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.