Pe cine mai spânzurăm, de dragul spectacolului?

– De ani buni se poate observa cum, încet încet, mass-media românească dezvoltă acelaşi sindrom al autismului manifestat şi de omoloagele sale occidentale, dar mai ales de cea americană. Mă refer la aşa numita “mainstream media”, adică la cele mai populare mijloace de informare audiovizuale şi tipărite.

Afirmaţia nu e sub nici o formă o critică, nici măcar nu are pretenţia de a se constitui într-un semnal de alarmă, ci e doar o observaţie şi atât.

De dragul senaţionalului ieftin, se merge cel mai adesea până la analize la sânge, până la “microscopia de presă”, dar se eludează involuntar, din ce în ce mai des, imaginea de ansamblu, care poate constitui uneori însuşi miezul problemei.

Se ratează astfel răspunsul profund la ultima întrebare din schema de bază, din “Pentalogul” minimei construcţii jurnalistice: “când, unde, cine, ce, de ce”.

Iată de pildă, de mai bine de doi ani de zile, presa locală şi naţională s-a întrecut pe sine în a prezenta, în lumina propriei viziuni, cazul “bărbatului din Ţigănaşi care trăieşte cu două femei”, al familiei neconformiste care are nu mai puţin de treisprezece copii.

Chestiunea e readusă periodic în atenţia tuturor, analizată, “recenzată”, să se vadă ce suflete s-au mai ivit pe lume în gospodărie, care mai e situaţia averii, a dotărilor utilitare, ce mai spun autorităţile etc. Sunt oferite publicului, cu largheţe, informaţii dintr-o gamă extinsă de paliere, de la spectrul social şi până la cel juridic, sunt comparate situaţiile cu cele convenţionale, sunt aduşi în spoturile reflectoarelor sociologi, psihologi, jurişti, reprezentanţi ai Primăriei, se face circ şi se subliniază şi ingeniozitatea celor trei adulţi de a scăpa de rigorile legislaţiei.

Respectivii sunt judecaţi după calapodul normelor sociale împământenite de secole, devenite deja un simplu reflex pentru imensa majoritate a oamenilor, între altele şi ca urmare a condiţionărilor proiectate asupra maselor începând din fragedă pruncie, cutume cărora statul le-a atribuit putere de lege.

Se reieau în articole aceleaşi idei de bază şi e clar că fie şi numai perspectiva unei posibilităţi de a ieşi din tiparele societăţii într-o formă permanentă sună pentru cei mai mulţi dintre noi, inclusiv pentru semnatarii articolelor sau reportajelor, de-a dreptul de neacceptat.

Se evită însă constant tratarea cu seriozitate a principalului motiv care i-a adus pe cei menţionaţi la o asemenea alegere a modului de existenţă.

Nici una din abordările presei nu explică mai pe îndelete faptul că bărbatul şi cele două femei au îmbrăţişat acest tipar familial ca o formă de protest împotriva neajunsurilor sistemului.

Este modul lor de a se răzvrăti, paşnic, împotriva unui cumul de factori pe care ei, la rândul lor, îi consideră inacceptabili. O singură televiziune locală a scăpat această explicaţie, prezentându-l pe George Chirilă rostind-o, fără a intra însă în detalii. Chirilă arăta, “Ce vedeţi aici e o formă de protest împotriva sistemului, împotriva birocraţiei din România. În ţara noastră s-a ajuns astăzi ca o hârtie să fie mai importantă decât un om, aşa că am decis că cel mai bine pentru noi este să ne ducem existenţa ca nişte oameni independenţi”!

Departe de mine ideea de a mă erija în doctor în materie, dar mi se pare parţială o asemenea abordare de presă. E ca şi cum te-ai mira: “uite, în tigaia asta fierbe apa; ce curios!”, dar nu te-ai obosi să vezi şi faptul că aceasta stă de fapt pe o plită încinsă.

Nu se prezintă de pildă falsitatea de facto a unor valori considerate tabu, cum ar fi sistemul de învăţământ, căruia nu i se prezintă involuţia ca eficienţă şi mai ales utilitatea absolvirii unor cursuri liceale sau chiar universitare, într-o ţară ale cărei valori au fost întoarse cu susul în jos, unde termini facultatea ca să te angajezi casieră la Carrefour sau ca să pleci ca brutar ori cărător de valize pe o navă de croazieră. Se arată doar că tatăl a decis să nu dea copiii la şcoală, ocupându-se el însuşi de educaţia lor.

În privinţa învăţăturii, nu ştiu alţii cum or fi, dar pe mine mă deranjează profund mentalitatea potrivit căreia absolut totul trebuie făcut după consuetudinile sociale.

Gândirea şablonardă e bună, dar numai între anumite repere. Sunt bune şi variaţiunile, care au rolul lor în viaţă. Nu trebuie să uităm că au existat, totuşi, autodidacţi cu minţi cercetătoare şi inspiraţii de-a dreptul explozive, precum Leonardo da Vinci sau un Viktor Schauberger, minţi luminate şi autocultivate, care au reuşit invenţii uluitoare, unele atât de extraordinare şi de promiţătoare pentru viitorul omenirii încât au fost cumpărate şi ascunse…

Apoi, copiii celor două familii joncţionate, în pofida acuzaţiilor neondate ale unora care ar dori să-i instituţionalizeze, sunt cât se poate bine hrăniţi, sănătoşi şi bine îngrijiţi. Nici măcar unul nu este neglijat în vreun fel.

Casa în care trăiesc toţi cei şaisprezece e prezentată drept un bordei, lucru complet nereal. E o casă fără etaj, destul de bine clădită, cu pereţii din chirpici, netencuiţi, dar departe de a fi un bordei. Nu au curent şi apă curentă.

Locuiesc într-o zonă retrasă şi nu sunt racordaţi la sistemele de utilităţi. Poate că nici nu vor, căci racordarea presupune, totodată, dependenţă, ceea ce e tocmai ce evită George Chirilă şi ai lui. Cu toate acestea, toţi plesnesc de sănătate şi nu se plâng de existenţa mai spartană.

În aceeaşi ordine de idei, observ că în nici unul din punctele de vedere ale semnatarilor articolelor nu e arătată cu degetul şi ipocrizia normelor convenţionale cu privire la familie. Toţi se scandalizează când aud că cineva trăieşte cu două fiinţe de sex opus prin convenţie legală (căsătorie “cu acte în regulă”, dar dublă), sau fără documente oficiale, dar într-o situaţie permanentizată, ca în cazul de faţă.

Numărul opozanţilor nu mai e însă acelaşi dacă e s-o facă ei înşişi, însă nu pentru mult timp. Sau fie şi pentru perioade mai extinse, dar nu pe faţă, în văzul tuturor. Sondajele sociale scot în mod constant în evidenţă că o combinaţie temporară, “fără implicaţii”, cu o terţă persoană devine brusc acceptabilă pentru un număr considerabil de mare de persoane. Desigur, în văzul lumii toţi sunt familişti convinşi…

Nu mă constitui în apărătorul celor trei, care de altfel nici nu au nevoie de vreun avocat. Nu fac decât să remarc închistarea şi lipsa de sinceritate, dar şi neajunsuri sistemice care produc răzvrătiţi social precum cei în discuţie.

Pot fi acuzat de judecată simplistă, dar cred cu tărie că atâta vreme cât respectivii se iubesc şi se respectă reciproc, câtă vreme îşi îngrijesc copiii cu toată dragostea şi le pregătesc viitorul cu seriozitate, câtă vreme cei mici nu sunt afectaţi psihic, cum întrevăd ca posibil unii din specialiştii intervievaţi, câtă vreme nu sunt antisociali şi nu deranjează pe nimeni şi îşi fac în mod corect datoria de cetăţeni, e dreptul lor să–şi ducă existenţa cum consideră ei de cuviinţă. Al lor şi numai al lor.

Rămne însă problema protestului împotriva sistemului în care o foaie de hârtie tipărită tinde să devină mai importantă decât omul, cum bine observa George Chirilă. Sistem care va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, unele modificări.

Ion SCUTARU

Loading...

Citește și
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.