Dragobetele sau sărbătoarea dragostei, la români

0

Sărbătoarea „Dragobetelui”, sărbătoare a dragostei la români, este celebrată în fiecare an la 24 februarie. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.

Denumit şi Cap de primăvară, Dragostiţele sau Logodnicul Păsărilor, Dragobetele marchează luna de primavară, ziua de 24 februarie fiind considerată, în trecut, începutul anului agricol.

Este momentul în care natura şi oamenii revin la viaţă. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia.

Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci (strămoşii antici ai poporului român), unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat „zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce „se logodesc” în această zi.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. În trecut, în sate, se auzea zicala „Dragobetele sărută fetele!”. Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe.

În Mehedinţi /sud-vestul României/
, exista obiceiul numit „zburătorit”, potrivit căruia la prânz fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor.

Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie „pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special.

Credinţa populară spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând, în grupuri, către pădure sau prin lunci, în căutarea ghioceilor şi a altor plante folosite pentru descântece de dragoste.

Dacă vremea era urâtă, se adunau la unii dintre ei acasă şi jucau jocuri sau povesteau. De Dragobete se făceau logodne simbolice, pentru anul următor, sau se făceau frăţii de sânge.

În pădure, în jurul focurilor, băieţii şi fetele stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse incantaţii de dragoste.

În unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Apa era păstrată cu multă grijă pentru că avea proprietăţi magice, spunându-se că e „născută din surâsul zânelor”.

La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă. În sudul ţării, această goană era numită „zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea, iar dacă fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se sărutau în văzul tuturor. Sărutul era logodna ludică a celor doi, pentru un an de zile. De multe ori, astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete, ca să fie drăgăstoase tot anul, şi aveau grijă să dea mâncare bună animalelor din curte. Nici o vietate nu era sacrificată la Dragobete.

Se mai pastrează, în sud, obiceiul ca nevestele de curând măritate, nu mai mult de-un an, să iasă pe uliţe, cu bărbaţii lor de mână şi cu o sticlă de vin sau de rachiu sub braţ. Ele trebuie să oprească bărbaţii străini pe care îi întâlnesc şi să îi sărute, dându-le apoi, drept plată, de băut.

În ceea ce priveşte sărbătoarea Dragobetelui, un punct de vedere neoficial al Bisericii Ortodoxe se găseşte în revista Buletin Ortodox Românesc (BOR) nr. 69, 24 febr.- 2 mart. 2003, unde se spune că în ziua de 24 februarie pe lângă sărbătoarea creştină Întâia şi a doua aflare a capului Mergătorului Înainte şi Botezătorului Ioan se sărbătoreşte Dragobetele, o sărbătoare populară deosebită, rezultată din împletirea creştinismului cu vechile tradiţii ale poporului nostru şi ale popoarelor sud-dunărene.

Aceasta datează de sute de ani şi este prin excelenţă sărbătoarea dragostei. Dragobete, cap de primăvară, este o denumire de origine slavă, semnificând „a fi drag”, „a fi iubit”.

Ceea ce, însă, delimitează Dragobetele de alte sărbători de import, se precizează în materialul din BOR, este aspectul moral, în sine: niciodată dragostea curată, sinceră, nu a fost condamnată sau pusă la zid. Dar ea presupune nişte limite impuse de o morală creştină, în primul rând.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.