Justiţia română: un cap în gura bunului simţ!

0

– Ştire: deputatul Mihai Boldea a părăsit România sâmbătă, pe frontieră terestră şi va fi dat în urmărire internaţională. Boldea a părăsit România pe frontiera terestră, la data de 17 martie, cu trei zile înainte ca deputaţii să avizeze cererea DIICOT de încuviinţare a percheziţiei domiciliare, reţinerii şi arestării lui.

Presa tirează: “imunitatea parlamentară l-a salvat de la interdicţia de a părăsi ţara”.

Vai, ce tragedie? Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? E curat ghinion, domnule. Parol, monşer!

Ceea ce se întâmplă în ultimii ani cu sistemul de justiţie din ţara noastră începe să fie ilustrat pe deplin, nemailăsând loc de îndoială. E clar că statul nu mai are control asupra fărădelegilor.

Noile reguli, impuse de un sistem legislativ incompetent şi antinaţional îşi arată roadele, dezvăluindu-se în toată splendoarea inutilităţii lor. Nu vorbim aici de imunitatea parlamentară, altfel o crimă împotriva propriului popor, întrucât favorizează proliferarea fenomenului infracţional şi chiar trădarea naţională în rândul celor care chipurile fac legi şi diriguiesc practic soarta acestei naţiuni. Aceasta e o discuţie separată.

Discutăm însă despre capacitatea sistemului de coerciţie socială în ansamblul său, unul din anticorpii organismului numit România, fără de care nu putem discuta de civilizaţie şi de activitate socială şi economică normală în această ţară.

Timpul scurs de la întorsătura din 1989 încoace a arătat clar că statul îşi pierde din vigoare şi tinde să scape infracţionalitatea din mână. Criminalitatea organizată pare a triumfa şi a-şi bate pur şi simplu joc de noi, toţi ceilalţi. De multe ori mână în mână cu reprezentanţii autorităţilor.

Legislaţia de acum a demonstrat că e greoaie şi inoperantă în majoritatea cazurilor. Ea e mai degrabă pentru fraieri, decât pentru cei hârşiţi. Este greu să reţii infractorii, legea nu îţi oferă pârghii suficiente:

“potrivit procedurii, dacă DIICOT ar fi solicitat interdicţia de a părăsi ţara pentru Bodea, nu s-ar mai fi putut solicita aviz de percheziţie, reţinere şi arestare decât în situaţia în care anchetatorii ar fi venit cu probe noi”.

Ce e asta, întreb? Cum poate fi admis într-un stat care se pretinde civilizat ca infractorul să fie favorizat de lege? Care oferă portiţe şi hăţişuri ce pot avantaja net pe cei ce se pun de-a băţul cu justiţia?

Iată capacitatea statului român de a ne pune la adăpost de bandiţii de tot felul: avem nu unul, ci nenumărate cazuri de infractori fugiţi înainte de a fi reţinuţi. Şi iată şi exemple: Ioana Maria Vlas, Sorin Beraru, Mihai Necolaiciuc, Omar Hayssam, Frantisek Priplata, Valeriu Dorel Popa, Hassan şi Ammar Nanaa, Ioan Clămparu şi mulţi, mulţi alţii. Jenant de mulţi. Îngrozitor, dacă e să reflectăm la capacitatea statului român de a aplica chiar şi legea ineptă a zilelor noastre.

Orice om normal la cap învaţă din experienţă. Statele, entităţi socio-funcţionale pe care le putem întrucâtva asemui cu oamenii, aşa cum de exemplu şi companiile sau instituţiile publice sunt tratate ca persoane juridice, sunt deci chemate să-şi ajusteze comportamentul pe măsura experienţelor.

Unele din ele o fac: criminalitatea în creştere din ţări ca Germania sau Marea Britanie a dat naştere unor ajustări legislative pe măsură. S-a reacţionat în favoarea civilizaţiei, prosperităţii şi a progresului naţiunilor respective.

La noi e high life. Nu că n-ar fi modificări! Numai că acestea sunt date exact în sens contrar. Nu în scopul întăririi controlului autorităţilor asupra fenomenului infracţional, ci în folosul exclusiv al celor certaţi cu legea.

A trebuit să ne facem de ocară la nivel internaţional, de fiecare dată, apelând la alţii să ne găsească şi să ne predea răufăcătorii, pentru că organele statului român n-au fost în stare să-i reţină. De ce? Între altele şi pentru că, alături de legislaţia tâmpită şi cu efect pe dos faţă de cel pretins, se bate apa-n piuă mai întâi în presă, se face tam tam şi se strivesc maldăre de cărămizi de piept, uite ce vom face noi, îl vom încătuşa pe Gigel sau pe Ionică zis Mânălungă, da? Veniţi să vedeţi, să nu pierdeţi spectacolul etc.

Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. Ce e greu de priceput în acest dicton al copilăriei? Vrei cu adevărat să-l pui la popreală pe Gicuţă cel lung de mânuţă? Taci şi faci. Nu vii cu echipa de filmare! O, fiţi fără grijă, n-am descoperit eu America! Fireşte că se cunosc lucrurile acestea. Concluzia logică? Hai, curaj! Nu se vrea, domnule. De ce? O mână spală pe alta, asta e regula de aur în această ţară, după 1989. A, eşti mânjit? Marcă banul şi nu văd. Vrei să pleci? Te costă atât.

Adevărul e trist de tot: corupţia înspăimântătoare, doar ea ne construieşte astăzi lumea. Cum va ieşi, om vedea. Dar sunt dispus să pariez că nouă, celor cărora ne pasă cu adevărat, nu ne va plăcea…

Ion SCUTARU

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.