Academicianul Eugen Simion: Caragiale este un mare comic în ţara lui Eminescu

0

Academicianul Eugen Simion consideră că Eminescu este un mare poet în ţara lui Caragialeşi că I. L. Caragiale este un mare comic în ţara lui Eminescu.

„Şi, până la un punct, este şi adevărat. Pentru că unul merge spre profunzime, să spunem spre metafizica spiritului românesc, celălalt merge spre manifestările lumeşti, umoristice, ironice, pe scurt profunzimile comicului pe care românii îl au şi îl cultivă”, afirmă criticul literar într-un interviu acordat AGERPRES şi dedicat marelui dramaturg.

Fostul preşedinte al Academiei Române vorbeşte despre prima întâlnire cu opera lui Caragiale, despre profunzimea marelui scriitor, evidenţiată atât de teatrul cât şi de corespondenţa şi de publicistica sa, şi atrage atenţia că marele creator de portrete comice nu trebuie confundat cu personajele sale.

AGERPRES: Domnule academician Eugen Simion, sunt de notorietate contribuţiile dvs la „recuperarea” manuscriselor eminesciene, ca şi poziţia dumneavoastră fermă în apărarea Poetului naţional. Acum, iată, aţi devenit, ca să zic aşa, „avocatul ” lui Caragiale. Sunt ei două astre asemenea, dar din alte galaxii?

Eugen Simion: Oricum, sunt din aceeaşi epocă şi din aceeaşi spiritualitate. Aparent locuiesc pe astre diferite, reprezentând două părţi ale aceluiaşi spirit – spiritul comic şi spiritul liric, profund. Dar, şi se spune adeseori, apropo de această contradicţie dintre ei, că Eminescu este un mare poet în ţara lui Caragiale şi că Ion Luca Caragiale este un mare comic în ţara lui Eminescu.

Şi, până la un punct, este şi adevărat. Pentru că unul merge spre profunzime, să spunem spre metafizica spiritului românesc, celălalt merge spre manifestările lumeşti, umoristice, ironice, pe scurt profunzimile comicului pe care românii îl au şi îl cultivă.

AGERPRES: Când l-aţi „întâlnit”, dacă mi-e permis să spun astfel, pe Caragiale?

Eugen Simion: Eu, fiind ploieştean, prahovean, sigur că patronul nostru e Caragiale, vrem sau nu vrem. Deci nici nu pot să spun când am citit „Dl Goe”, „Momentele” lui care sunt extraordinare. Nu mai ştiu. Oricum, licean citeam pe Caragiale şi profesorii noştri de română ne vorbeau de el. Aş spune chiar, dacă mă gândesc, trăiam într-o lume a lui Caragiale, deşi era o altă istorie şi o istorie, după al Doilea Război Mondial, foarte rea, foarte sărăcită şi, uneori, tenebroasă şi la Ploieşti, ca peste tot.

Dar noi eram tineri, eram adolescenţi şi… Vă dau un exemplu: un coleg de-al meu, care se numea Stănescu Hristea Nichita (n.r. – viitorul mare poet Nichita Stănescu) într-o zi apare pe culoarul liceului cu o sprânceană rasă. Scandal, un gest de insubordonare, o boemă exagerată etc. Lucrurile s-au potolit, după o vreme. Dar ce reprezenta acest lucru, dacă nu un mod foarte liber, iar în spatele acestei atitudini era, cred, spiritul lui nenea Iancu, al lui Caragiale.

Ne-am întâlnit foarte repede, la începutul adolescenţei, cu I. L. Caragiale, am respirat, ca să spunem aşa, parfumurile operei lui şi subtilităţile spiritului. Vreau să vă spun că, după părerea mea, Caragiale este una dintre cele mai fine, subtile inteligenţe româneşti.

AGERPRES: Că veni vorba. Are nenea Iancu ceva din spiritul ploieştean, dacă există unul? Sau suntem cu toţii ploieşteni, întrucât suntem români?

Eugen Simion: Eu aş zice aşa: suntem ploieşteni întrucât îl iubim pe Caragiale şi ne place Nichita Stănescu. Mă opresc aici. Două mari valori, la două capete ale spiritului.

AGERPRES: Caragiale ne pune tuturor o oglindă în faţă şi ne arată aşa cum suntem. Nici mai buni, nici mai răi ca alţii, declara, recent, maestrul Mircea Cornişteanu. Şi-atunci, de unde atâta „ingratitudine” la mari nume ale intelectualităţii româneşti, dac-ar fi să-i amintim aici doar pe Constantin Noica, Petre Pandrea?

Eugen Simion: Generaţia lui Constantin Noica şi a lui Eliade, generaţia lui Petre Pandrea – generaţia tânără din anii ’30 considera că Ion Luca Caragiale este o piedică în calea accesului nostru la metafizică. O spune foarte limpede Noica. O scrie, în chip surprinzător, şi Petre Pandrea. Ei considerau că zeflemeaua este ostilă metafizicii. Şi, la prima vedere, aşa şi este. Dar vreau să atrag atenţia că se face o confuzie. Caragiale nu trebuie confundat cu Mitică, personajul său. Mitică este o creaţie a spiritului comic.

Cine îl citeşte mai atent pe Caragiale şi cine citeşte şi corespondenţa lui îşi dă seama de complexitatea acestui spirit. Caragiale are o metafizică, are un acces la metafizică, este un om foarte profund şi prin asta el se întâlneşte cu Eminescu. Numai că veneau din locuri diferite. Unul venea cu această viziune profundă a lumii româneşti vechi, a spiritului românesc, celălalt venea din târgul valah, din bâlciul bucureştean. Dar ei se întâlnesc undeva, în această metafizică a marii creaţii.

Este aproape pedagogic să citeşti corespondenţa lui Caragiale şi să vezi cum acest scriitor cunoştea muzica şi era un împătimit de muzică. Fugea de la Berlin la Leipzig, împreună cu Zarifopol, ca să asculte o simfonie de Beethoven. Profunzimile lui de spirit, aş spune, sunt evidente în aceste confesiuni. Deci este momentul să schimbăm ceva din formula care circulă astăzi în publicistica românească: ‘Ce vreţi? Toţi suntem creaţiile lui Caragiale!’ Da şi nu! Lumea politică este, în orice caz, o creaţie, dar este o lume a caricaturii, este lumea lui Mitică. În spatele acestei creaţii este, repet, un mare spirit, care, după părerea mea, vede adânc şi simte enorm.

AGERPRES: Şi totuşi, chiar dumneavoastră, aţi deplâns, deseori, de la tribuna Academiei Române, „nenorocita de zeflemea românească”, înţeleasă ca un mod de a lua în derâdere tot ce e cu adevărat solid construit în cultură şi nu numai. Ce e cu zeflemeaua caragialiană? E vinovat Caragiale pentru acest handicap sau, dimpotrivă, avantaj al nostru, pe care Nichita Stănescu îl numea ‘râsu-plânsu’?

Eugen Simion: Nu, Caragiale nu este vinovat. Şi este adevărat, ‘râsu-plânsu’ vine din zeflemea, numai că Nichita i-a adăugat dimensiunea tragicului. Trebuie să facem o deosebire. Nici mie nu-mi place zeflemeaua. Sarcasmul acesta popular, jos nu-mi place şi la intelectuali chiar este modul care mă deranjează cel mai tare – de a lua totul în râs sau în băşcălie, cum se spune cu o vorbă târgovească.

Nu, zeflemeaua de pe stradă, zeflemeaua lui Mitică nu-mi place, dar ironia cu care este judecată zeflemeaua aceasta îi aparţine lui Caragiale şi este remarcabilă. Eu nu consider că ironia împiedică calea spiritului nostru spre metafizică, ci doar îl purifică puţin, îl pregăteşte, ca să întâmpine, mai curat şi mai profund, metafizica.

AGERPRES: Eugen Ionescu, însă, venea direct din Caragiale. Un Caragiale sublimat în absurd. L-aţi întâlnit, adeseori, la Paris, pe Ionescu. Ce spunea părintele ‘Rinocerilor’ despre nenea Iancu?

Eugen Simion: N-am avut o discuţie specială despre Caragiale, dar l-am citit şi l-am urmărit. Scriind o carte despre tânărul Eugen Ionescu, sigur că mi-am pus problema în ce măsură el pleacă din literatura română şi ce ia din literatura noastră, cu ce pleacă. Şi pleacă, în primul rând, cu Caragiale.

Este un produs al lui Caragiale. Tragi-comedia lui este un teatru în tradiţia lui Caragiale. Ionescu spune odată că acesta este cel mai mare dramaturg necunoscut şi că specificul lui Caragiale ar fi că toate personajele lui sunt nişte indivizi imbecili. Eu cred că e mai mult decât atât. Mitică nu este un idiot naţional, nu e un cretin. Nu, Mitică e un personaj mult mai complex. El are părţile lui, ca să zic aşa.

De aceea, Camil Petrescu a încercat să-l reabiliteze în piesa lui şi mai este un scriitor care a vrut să-l reabiliteze, şi anume Mircea Eliade, într-un personaj din naraţiunile lui, arătând latura aceasta profundă a lui Mitică. Deci greşim puţin când spunem că toţi ne tragem din lumea lui Mitică, a lui Caragiale. Nu! Numai o parte şi, cu precădere, politicienii. Şi dacă ne tragem toţi e vorba de partea noastră umoristică, nu profundă.

AGERPRES: În ce constă perenitatea operei lui Caragiale? Pentru că el nu a fost numai marele dramaturg, are proza, care este extraordinară.

Eugen Simion: Eu aş spune în primul rând proza şi publicistica lui, cu un puternic fond epic. De fapt, articolele lui sunt nişte schiţe deghizate, puse într-un fel de imaginaţie a ideilor şi a stărilor de suflet. Caragiale este aici colosal. Sigur că piesele lui au devenit emblematice, mai ales pentru ce ne aşteaptă pe noi astăzi.

Ne-aşteaptă alegerile, nu? Ei, n-avem încotro, ne gândim la coana Joiţica, ne gândim la Tipătescu, la Trahanache, la Caţavencu ş.a.m.d. Adică, a surprins tarele discursului politic, ale discursului public. Care este încă actual. Şi ne urmăresc încă replicile lui Caragiale amintindu-ne să fim vigilenţi, să nu cădem în discursul lui Farfuridi şi al lui Caţavencu.

AGERPRES: V-aş întreba, în final, domnule academician, credeţi că-l merităm pe Caragiale? Mai facem ceva astăzi pentru el în afara unor momente mai mult sau mai puţin festiviste?

Eugen Simion: Oricum, îl merităm. Eu aş spune că ne merită şi el pe noi, pentru că s-a lăsat inspirat. Caragiale este un mare scriitor – asta este prima propoziţie pe care trebuie să o spunem şi una dintre inteligenţele cele mai acute ale lumii româneşti. Opera lui nu s-a învechit, aici Lovinescu s-a înşelat. Este de mirare. Am încercat să-mi explic cum de un mare critic şi un om atât de onest ca Eugen Lovinescu a putut să spună că, schimbându-se societatea, va pierde din importanţă literară I. L. Caragiale pentru că se schimbă sensibilitatea.

Este una din erorile cele mai mari pe care le-a putut să le facă un critic. Explicaţia că Lovinescu era liberal, un spirit sincronic, credea în filosofia formelor şi în succesul formelor fără fond, iar Caragiale era un anti-liberal, şi-a bătut joc de liberali, nu este una profundă. Pentru că ideologia nu poate determina valoarea unei opere literare. Pentru mine, oricum, ca un admirator al lui Lovinescu, rămâne un subiect de reflecţie. N-am o explicaţie, pentru ce a putut să facă el o judecată atât de nedreaptă despre Caragiale.

AGERPRES: E o întrebare pe care aţi fi dorit să v-o adresez?

Eugen Simion: Da, e o întrebare pe care mi-aţi pus-o, indirect, şi pe care mi-o pun eu mereu şi pe care o pun şi celorlalţi. În fond, Caragiale face parte din existenţa noastră. Caragiale e cu noi, ca să terminăm tot cu o lozincă.

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.